Mamă, eu deja am zece ani, nu-i așa? spuse dintr-o dată Dănuț, întorcându-se de la școală cu ghiozdanul într-o mână și cu o privire hotărâtă.
Și ce-i cu asta? Mama îl privi mirată, lăsând tigaia deoparte.
Cum adică, ce-i cu asta? Chiar ai uitat ce mi-ai promis tu și tata când o să fac zece ani?
Promis? Ce am promis că-ți dau voie să faci?
Să primesc un câine, mamă Asta ați zis!
Aoleu, nu! tresări mama ca la vederea unei farfurii sparte. Orice, numai câine nu! Vrei, uite, îți cumpărăm trotinetă electrică! Cea mai scumpă! Dar numai dacă uiți complet faza cu câinele!
Așa deci sunteți voi? se încruntă Dănuț, făcând o mutriță suavă. Și pe urmă, voi mă învățați să-mi țin promisiunile, iar voi le uitați pe-ale voastre Mda, bravo, părinți model
Și cu asta, Dănuț se baricadă în camera lui și rămase acolo până sosi tata de la serviciu.
Tată, îți amintești ce mi-ați promis tu și mama când am făcut zece ani? începu el, abia apucând să deschidă gura, că tatăl deja îl întrerupse.
Mi-a spus mama deja. M-ai și necăjit cu câinele tău! Numai că eu nu pricep la ce-ți trebuie totuși.
Tată, dar tu știi cât visez eu la un cățel? Știi că am citit numai povești cu copii și câini
Știm, știm! Numai zmeii și dragonii rămân să mai ceri. Da știi că un câine de rasă costă cât un televizor mare? Leu pe leu!
Dar eu nu vreau câine de rasă! sări Dănuț, tot cu foc. Mie-mi ajunge și un maidanez. Chiar și unul abandonat! Tot am citit pe internet cât de triști sunt câinii părăsiți.
Nici pomeneală! îl tăie scurt tata. Cum să iei tu vreun maidanez? Câinele nostru, dacă să fie, să fie de rasă și tânăr. Asta-i regula!
Chiar musai așa? zâmbi strâmb Dănuț.
Musai! zise tata, aruncând lui mama o privire șmecheră și făcându-i cu ochiul pe furiș. tu să-l dresezi, să-l duci la expoziții, să iei premii… Unul bătrân nu mai învață nimic. Așa că, de găsești în oraș un câine de rasă, abandonat și tânăr, noi cedăm și gata!
Bine Oftă băiatul, căci astfel de câini nu mai văzuse pe străzile Chișinăului nici la televizor. Dar nădejdea moare ultima!
Duminică după masă, Dănuț îl sună pe prietenul lui, Radu, și împreună porniră la vânătoare de câini speciali.
Au bătut aproape tot cartierul Telecentru până la lăsarea serii, dar degeaba. Câtă lume cu câini frumoși și la lesă, nici urmă de câini abandonați de rasă.
Gata, m-am săturat bombăni Dănuț, scuturând de praf adidașii. Știam eu că n-o să găsim nimic.
Las că ne ducem duminica viitoare la adăpost. Eu am citit că au și câini de rasă pe-acolo, doar să găsim adresa veni cu soluția Radu. Acum hai să ne odihnim puțin, să nu ni se înmoaie picioarele de tot!
S-au trântit pe o bancă liberă și au început să viseze: ce grozav ar fi să ia un câine din adăpost, să-l dreseze și să se dea mari în fața blocului! Au mai visat, s-au odihnit și au luat-o, cu pași mici, spre curtea lor.
La un moment dat, Radu îl smulse de mânecă pe Dănuț:
Uite, vezi acolo?
Dănuț privi și văzu un ghemotoc alb-murdar, un cățeluș care mergea șchiopătat pe trotuar, cam ca o jucărie stricată.
Maidanez sadea, oftă Radu și țiuia un fluierat.
Cățelul, la auzul fluierului, se bucură, dar când ajunse la vreo doi metri, se opri brusc.
Nu mai are încredere în oameni filozofă Radu. Cine știe cine l-a speriat așa de tare
Dănuț și el fluieră încetișor și întinse mâna spre el. Cățelul își apropiă boticul de palmă, și când băiatul s-a apropiat destul de tare, patrupedul nu a fugit, doar a dat din codița lui nespus de prăfuită cu o timiditate ciudată.
Hai, Dănuț, lasă-l, zise Radu neliniștit. Ce să faci tu cu un maidanez? Unui câine de rasă îi dai un nume de domn, la ăsta numai “Bulică” i se potrivește. Și, rapid, a plecat înainte.
Dănuț mai mângâie nițel cățelușul și, cu inima grea, o luă încet după prieten. Dacă ar fi s-o spună drept, l-ar fi luat cu drag acasă pe Bulică.
Deodată, în spate, cățelul scânci scurt.
Dănuț se opri, iar Radu șopti:
Hai repede după mine! Nu te uita înapoi! Ăla te privește ca și cum ai fi stapânul lui și tocmai îl lași baltă. Fugi!
Radu a luat-o la fugă, dar lui Dănuț i se blocaseră picioarele. Cu greu, dădu să plece, dar o lăbuță caldă îl trase ușor de cracul pantalonului. Se uită în jos două gogoși negre îi priveau direct în suflet.
Și atunci, fără să mai gândească la nimic, Dănuț a ridicat câinele în brațe și l-a strâns tare la piept. Hotărârea era luată: dacă părinții nu-l lasă cu el, pleacă de-acasă! Cu tot cu Bulică.
Dar, ce să vezi: și mama, și tata aveau inimi. A doua zi, când Dănuț s-a întors de la școală, nu l-au așteptat doar părinții. Ci și Bulică, curățel, alb ca brânza de oi, gata de noi aventuri!
