Mă gândesc încă la acea zi de demult, când am ajuns în vârful satului Văleni, lângă poarta rătăcită a casei de la marginea drumului. Vasilica Popescu, cu spatele sprijinit de gardul din nuiele, se opri în fața micuțului portal. Venise în fugă de pe autobuzul rulat ca o nebunie și nu mai avea putere în picioare. Fumul cenușiualbastru ce ieșea din horn o făcu să-și bage mâna pe piept: inima îi bătea atât de tare încât părea că vrea să-i sfărâme coastele. Deși aerul era răcoros, fruntea îi curgea cu sudoare, pe care o șterse cu o mișcare rapidă și apoi împinse cu hotărâre bara de intrare.
Cu ochiul obișnuit observă că cămaraua fusese reparaționată. Fiul ei nu-i mai scrisese, dar nu mințise: casa părintească rămăsese păstrată, așa cum promisese. Sari pe treapta verandei, pregătită să-l îmbrățișeze pe dragul ei, Ionuț.
Ușa, însă, se deschise spre un străin căzut în umbră, cu un prosop de bucătărie înfășurat peste umăr.
Căutați pe cineva? întrebă cu voce răgușită, cercetânduo.
Vasilica rămase fără cuvinte.
Unde e Ionuț?
Bărbatul se scărpină nervos bărbia, o privi fără o clipă de milă. Se retrase în fața ei, conștient de vestimentația lui: haină groasă de iarnă, cizme uzate, geantă pătate aparență de om sărac. Dar nu iesise la plimbare când era vară, căci a fost aruncat în închisoare în acea perioadă; acum era toamna târzie și purta doar hainele de la închisoare.
Ionuț e fiul meu. Unde e? E bine? întrebă Vasilica cu disperare.
Străinul ridică din umeri cu indiferență.
Probabil că da. Voi ar trebui să știți voi. Se pregăti să închidă ușa, apoi ezită. Ionuț Popescu?
Ea încuviință repede. Bărbatul îi arătă înțelegere.
Mia vândut această casă patru ani în urmă. Intră dacă vrei
Nu, nu! Vasilica flutură mâinile, pe punct să cadă de pe trepte. Poți să-mi spui unde e?
Băiatul clătină capul. Vasilica se îndreaptă spre poarta de la sat, gândinduse să meargă la prietena ei Mara, dar Mara vorbea cu limba lungă: ar fi umplut-o de înjurături. Inima de mamă simțea că ceva rău se petrece cu băiatul ei.
Mergând încet spre stația de autobuz, se pierdu în gânduri negre. Ce sar fi întâmplat? Ionuț fusese atât de încrezător Patru ani în urmă, încredințase totul unui prieten și căzu în capcana unei escrochi. Dacă Vasilica nu ar fi purtat vina, el ar fi plătit mult mai mult. O condamnă pe ea, bătrână, la doar cinci ani. Trei zile înainte fuseseră eliberată pentru bună purtare și chiar iau plătit biletul.
Așezată pe o bancă de beton, murmură:
Unde să te caut, copile?
Lacrimile îi curgeau pe obraji. Inima îi sări când, trei ani în urmă, scrisorile fiului se opriseră. Acum temerile ei se confirmau: casa fusese vândută. Își șterse obrajii cu un șervețel.
Deodată, o mașină neagră se opri în fața ei. Străinul, noul proprietar al casei, io întinse o hârtie:
Am găsit această adresă în acte. Dacă vrei, te însoțesc în oraș.
Ea luă hârtia ca pe un salvator.
Mulțumesc, tânărule, nu-ți face griji; o să trec și eu. Încurajată, se îndreptă spre autobuzul vechi ce se apropia.
Jumătate de oră de zbârnâit, de anxietate și rătăciri prin oraș: în final ajunse în fața porții unui bloc dărăpănat, la etajul al treilea. Apăsă soneria de mai multe ori și ținu respirația. O să-i deschidă poate cu vești cumplite. Lacrimile curgeau fără oprire.
Ușa se deschise iar bucuria îi explodă: un Ionuț ciufulit, puțin amețit, dar în viață! Sclipi în hohote de plâns și voia săl strângă, dar el părea rece. Se retrase, ținând ușa întredeschisă:
Cum ai găsit să mă cauți?
Vasilica, surprinsă de recepția lui, nu știa ce să răspundă. Ionuț o întoarse și o împinse spre scări:
Îmi pare rău, mamă, dar nu poți intra. Trăiesc cu o femeie ce urăște foștii deținuți. Fă-te cu chef, nu am nici un leu.
Vasilica încearcă să vorbească despre banii de la vânzarea casei, dar ușa se închise ca un foc de armă în inimă. Nu plânse iar. Cu capul plecat, coborî treptele. Mara avea dreptate: crescuse un ticălos. Trebuia să accepte și să îndure remușcările, fără un acoperiș deasupra capului.
Întoarsă în sat, soarta o lovi din nou: Mara murise șase luni în urmă; casa ei găzduia acum nepoți străini. Sub o ploaie fină, Vasilica se adăposti la stația de autobuz și se gândi la viitor.
Farurile unei mașini o surprinseră: bărbatul de dinainte, noul stăpân al casei, o chema:
Urcă, ești udă!
Ea refuză, plângând: nu avea unde să meargă, iar străinul părea atât de atent. El o împinse în mașină, aproape cu forța.
Vorbeau. Vasilica îi povesti viața amară, ascunzând doar vizita la fiu din rușine. Șoferul, pe nume Andrei, îi propuse să stea la el, măcar pentru un timp. Așa că Vasilica Popescu se întoarse în vechea casă, acum aparținând lui Andrei, și rămase acolo.
Andrei lucra de dimineață până seara: avea o proiecție de lemn în plină dezvoltare; ea se ocupa de casă: gătit, spălat, treburile casnice. Se descurca cu aparatele moderne. Andrei, tânăr și divorțat, nu visa la o nouă familie.
Prezența lui era exact ce avea nevoie: sub aripa lui maternă, Andrei, orfan crescut în îngrijire, descoperea în sfârșit căldura unui cămin. De fiecare dată când Vasilica vorbea să plece, el răspundea:
Unde ai vrea să mergi? Aici e casa ta!
Pe rând, și inima lui se încălzi. Un fiu de sânge nu-l poate înlocui, sigur, dar Andrei se dovedi a fi o bunătate rară, aproape ca un adevărat fiu. Pe măsură ce iarna se apropia, el o duse la proiecție cu prânzul la doar câțiva pași, iar uneori era prea ocupat să se întoarcă să mănânce.
Întro zi iaduse un termos cu ciorbă fierbinte și niște chiftele. Înlătură un străin din birou, întinse o față curată. Andrei râse:
Vasilica, ești un general: nu există discuții! Ce faci dacă se supără?
Ea încruntă sprâncenele:
Vrei să-l angajezi pe șeful de echipă? Se vede din chip: e un ticălos. Încrederea mea vine din închisoare, am învățat să citesc oamenii.
El clătină din cap:
Hai, mamă! Are un CV solid. Nu putem judeca doar pe impresie.
Avea dreptate: un lună mai târziu, proiecția suferi pierderi mari; omul fura lemnul în secret și plecă cu un camion plin. Andrei, posomorât, recunoscu greșeala.
La recrutarea unei noi echipe, hotărî: Dacă bunica ştie, o va ajuta. De atunci, Vasilica Popescu participa la interviuri: Andrei întreba, ea notă, apoi îi dădea verdictul. Fișe întregi: băiat beat, certăreț, ticălos dovedit, lenin alcoolic scurt, precis.
Identifica și muncitorii buni, chiar dacă erau neglijenți. Totuși, la un candidat ezită: fixa fișa, mâinile i se cutremura.
Andrei privi vizitatorul: era omul care vînduse casa! Ionuț rămase cu gura căscată, privind la mama lui stând lângă stăpân, ridicând sprâncene și jucânduse cu fesul. Soția lui îl trimisese la muncă; proiecția plătea bine. Nu se aștepta să o găsească pe mamă acolo; credea că a dispărut.
În tăcere, Andrei luă fișa cu verdictul. Vasilica scrise două cuvinte și ieși în grabă. Ionuț scoase un zâmbet ironic: sigur că îl vor angaja, mama lui va mărturisi pentru el.
Andrei citi cu voce tare:
Tip blestemat. Scutură pe Ionuț ca pe o muscă. Ieși! Mă bazez pe judecata mamei.
Astfel, amintirea acelor zile rămâne întipărită în sufletul meu, ca un ecou al speranței și al dezamăgirii dintro lume cu povești de târg și cu inimi ce încă mai caută un loc unde să se odihnească.
