Vasilica Ionescu se opri în faţa micului portal de lemn, sprijininduse de gardul de nuiele. Fugea de la autobuz ca o nebună și nu mai avea niciun fir de energie. Când văzu fumul cenușiuazuriu ieşind din horn,- îşi puse o mână pe piept: inima îi bătea atât de tare că părea că-i va rupe coastele. Deşi aerul era răcoros, fruntea îi stropi de sudoare. Şişi şterse cu un gest, apoi împinse hotărât poarta de intrare.
Cu ochi de bătrân croitor observă că căsuţa din spate fusese reparată pe jumătate. Fiul ei nu îi mai scrisese de mult, dar nu mintea: casa părintească era menţinută, aşa cum promisese. Sărind cu o săritură pe treapta porticului, era gata săl îmbrăţişeze pe dragul ei, Ionuț.
Uşa se deschise spre un străin înfumurat, cu o cârpă de bucătărie legată de umăr.
Căutaţi pe cineva? întrebă cu voce răguşită, cercetânduo.
Vasilica rămase fără glas.
Şi pe Ionuț, unde e?
Bărbatul îşi frecă nervos bărbia, privinduo fără un strop de curtoazie. Îşi retrase mantaua sub privirea lui, conştientă de aparenţa lui: geacă grea, cizme uzate, geantă murdară haina poporului sărăcăcios. Dar nuseaduce pe o plimbare când afarăe varăa tea luat, iar acum e toamnă târzie: purta doar haine de la închisoare.
Ionuț e fiul meu. Unde e? E bine? întrebă ea.
Străinul ridică umerii cu indiferenţă.
Probabil că da. Voi ştiţi mai bine. Se pregăti să reînchidă poarta, apoi ezită. Ionuț Popescu?
Vasilica încuviință repede. Bărbatul îi arătă un chip înţeles.
Mia vândut această casă patru ani în urmă. Intraţi dacă vreţi
Nu, nu! Vasilica flutură mâinile, pe punctul de aşi pierde echilibrul pe trepte. Poţi sămi spui unde îl pot găsi?
Scuipă din gura. Vasilica se îndreptă spre poarta închisă. Ar fi putut merge la prietena Dănuţa, dar acea avea limba lungă: ar fi umplut-o de cuvinte urâte. Inima mamei simţea că ceva rău se întâmplase cu copilul ei.
Mergând încet spre staţia de autobuz, se afundă în gânduri negre. Ce se întâmplase? Ionuț fusese atâta de încredere Patru ani în urmă, încredinţa pe un prieten şi căzu în capcana unei escrocherii. Dacă Vasilica nuar fi luat vina pe sine, el ar fi ispășit o pedeapsă mult mai lungă. O condamnară pe ea, bătrână, la doar cinci ani. Trei zile înainte fuseseră eliberată pentru comportament bun şi chiar ise plăti biletul.
Pe o bancă de beton, şoptă:
Unde să te caut, micuţule?
Lăcrimile îi umpleau ochii. Inima îi sări când, trei ani în urmă, scrisorile fiului ei se opriseră. Acum temerile ei cele mai adânci păreau confirmate: vânduse şi casa. Se şterse obrajii cu un şerveţel.
Deodată, o maşină neagră se opri în faţa ei. Bărbatul sumbru, noul proprietar al casei, îi întinse o foaie:
Am găsit această adresă în acte. Dacă vrei, te pot duce în oraş.
Ea luă foaia ca pe un colac de salvare.
Mulţumesc, băiete, nu-ţi face griji; mă descurc. Încurajată, se îndreaptă spre autobuzul vechi care se apropia.
Jumătate de oră de sărituri, anxietăţi şi rătăciri prin oraş: în cele din urmă stătea în faţa uşii, la al treilea etaj al unui bloc dărăpănat. Apucă soneria de câteva ori şi ţine respiraţia. Probabil îi vor deschide să-i dea veşti întunecate. Lacrimile curgeau nesfârşit.
Când ușa se deschise larg, bucuria ei nu cunoaşte limite: dezordonat, puţin beat, dar viu Ionuţ! Exclama în râsuri şi voia săl strângă, dar el nu părea deloc fericit. Se retrase, ţinând ușa întredeschisă:
Cum ai reuşit să mă găseşti?
Sterestupită de recea primire, nu ştiu ce să răspundă. Ionuţ o întoarse şi o împinse spre scări:
Îmi pare rău, mamă, dar nu poţi intra. Trăiesc cu o femeie ce urăşte foşti deţinuţi. Dezbrăcte, nu am nici un leu.
Vasilica încearcă să vorbească despre banii din vânzarea casei, dar ușa se închise ca un foc de armă la inimă. Nu plânse iar. Cu capul plecat, coborî treptele. Dănuţa avea dreptate: crescuse un puşcălar. Trebuia să îl recunoască şi să îndure mustrările lui, fără un acoperiş.
Întorsă în sat, soarta o lovea din nou: Dănuţa murise şase luni în urmă; casa ei era acum plină de nepoţi aproape străini. Sub o ploaie fină, Vasilica se refugia la staţia de autobuz să-şi imagineze viitorul.
Farurile unei maşini o surprinseră: bărbatul de dinainte, noul stăpân al casei, o strigă:
Urcă, eşti udă!
Ea refuză, în suspine: nu avea unde să meargă, iar străinul părea atâta de grijuliu. El o împinse în mașină aproape cu forța.
Vorbeau. Vasilica povesti istoricul amar, tăcând doar vizita la fiu de ruşine. Şoferul, Andrei, îi propuse să stea cu el, măcar pentru o vreme. Aşa că Vasilica Ionescu se întoarse în vechea ei locuinţă, acum aparţinând lui Andrei. Şi rămase acolo.
Andrei lucra de la răsărit până la apus: deţinea o fierărie în expansiune; ea se ocupa de casă: bucătărie, spălatul, treburile. Se descurca uşor cu aparatele moderne. Andrei, încă tânăr şi divorţat, nu visa la o familie nouă.
Prezenţa lui era exact ce îi lipsea: sub aripa lui maternă, Andrei, orfan crescut în azilul de copii, găsea în sfârşit căldura unui foc. De fiecare dată când ea vorbea de plecare, el răspundea:
Unde ai să pleci? Aici e acasă!
Pe măsură ce iarna se apropie, hotărî să îi aducă prânzul la ferma de lemne la doar câţiva paşi, şi uneori era prea ocupat ca să se întoarcă să mănânce.
Întro zi intră cu un termos de ciorbă fierbinte şi cu nişte chiftele mari. Alungă un străin din birou, întinde o faţă curată. Andrei chicoteşte:
Vasile, eşti un general: nui discuţie! Şi dacă se supără?
Ea ridică sprâncenele:
Vrei săl numeşti şef de echipă? Se vede din faţă: e un escroc. Încredinţăţi-mă, închisoarea ma învăţat să citesc oamenii.
El clătină capul:
Hai, mamă! Are un CV solid. Nu putem judeca doar o impresie.
Vasilica avea dreptate: o lună mai târziu, ferma suferi pierderi mari; omul fura lemnul în secret şi plecă cu un camion plin. Andrei, cufundat în tristeţe, recunoscu greşeala.
În recrutarea unei noi echipe, hotărî: cum bunica ştie, o va lăsa să ajute. De atunci, Vasilica Ionescu asistă la interviuri: Andrei întreabă, ea observă, notează un verdict pe care îl dă apoi. Fișe întregi: băiat beat, escroc dovedit, lenin alcoolic scurte, precise.
Şi găsea şi muncitorii buni, chiar dacă erau neglijenţi. Totuşi, la un candidat, ezită: privi dosarul, mâinile îi tremurau.
Andrei privi vizitatorul: era bărbatul care vânduse casa! Ionuţ rămase cu gura căscată, privind la mama aşezată lângă stăpân, încruntânduse și jucânduse cu şapca. Soţia lui îl trimisese să lucreze; ferma plătea bine. Nu se aştepta săo regăsească pe mamă acolo; o credea pierdută.
În tăcere, Andrei luă foaia cu verdictul. Vasilica scrise două cuvinte, apoi alergă afară. Ionuţ încrucișă un zâmbet ironic: sigur îl vor angaja, mama lui va mărturisi pentru el.
Andrei cită cu glas tare:
Tip blestemat. Oclosi pe Ionuţ ca pe o muscă. Ieşi! Mă bazez pe judecata mamei.
