Vasilica Ionescu se opri în fața micului portal de lemn, sprijininduse de gardul de nuiele. Venise afară din autobuz cu o grabă sălbatică, fără să simtă nici o urmă de forță. Când zări fumul cenușiualbastru ce urca din horn, își acoperi pieptul cu mâna: bătăile inimii îi păreau că vor sfâșia coastele. Deși aerul era răcoros, fruntea i se înmuiase cu sudoare. O usură cu gestul ei și apoi împinse hotărât bara de intrare.
Cu ochiul iscusit observă că căsuța de lângă intrare fusese cioplită. Fiul ei nu îi scrisese de mult, dar nu mințise: casa părintească rămăsese întreținută, cum promisese. Sări în viteză pe treapta portalului, pregătită să-l îmbrățișeze pe dragul său, Ionel.
Dar ușa se deschise în fața unui străin, întunecat, cu un şal de bucătărie aruncat peste umăr.
Căutaţi pe cineva? întreabă cu voce răgușită, cercetând-o cu ochii.
Vasilica rămase cu gura căscată.
Unde e Ionel?
Bărbatul se scărpină nervos bărbia, privind-o fără să-i ofere vreo scuză. Se retrase sub privirea ei, conștient de apariţia sa: geacă groasă, cizme uzate, geantă murdară haina oamenilor săraci. Dar nu se plimba la o plimbare de vară, când ea fusese luată; acum era toamnă târzie, iar hainele erau doar ale unui deţinut.
Ionel e fiul meu. Unde e? E bine?
Străinul ridică din umeri cu indiferență.
Probabil că da. Voi ştiţi mai bine. Se pregăti să închidă din nou ușa, apoi ezită. Ionel Popescu?
Vasilica încuviință repede. Bărbatul îi arătă o înţelegere.
Mia vândut această casă acum patru ani. Intră dacă vrei
Nu, nu! Vasilica flutură mâinile, pe punctul de a cădea pe trepte. Poţi să îmi spui unde e?
El clătină din cap. Vasilica se îndreptă spre poartă. Putea să meargă la prietena Doina, dar Doina avea limba lungă: ar fi umplut-o de cuvinte urâte. Inima de mamă îi spunea că ceva rău se întâmplase fiului ei.
Mergând încet spre staţia de autobuz, se afundă în gânduri negre. Ce sa petrecut? Ionel fusese atât de încrezător Patru ani în urmă, încredinţase totul unui prieten şi se încurcă întro escrocherie. Dacă Vasilica nu ar fi plătit preţul, el ar fi ispășit o pedeapsă mult mai lungă. O condamnară pe ea, bătrână, la numai cinci ani. Trei zile înainte o eliberaseră pentru un comportament bun şi chiar îi plăteseră biletul de întoarcere.
Aşezată pe o bancă de beton, murmură:
Unde să te caut, dragule?
Lacrimile i se adunau în ochi. Inima i sări în când când, cu trei ani în urmă, scrisorile fiului se opriseră. Acum cele mai îngrozitoare temeri păreau confirmate: chiar vânduse casa. Se şterse cu o batistă.
Deodată, un maşină neagră se opri în faţa ei. Bărbatul întunecat, noul proprietar al casei, îi întinse o hârtie:
Am găsit această adresă în acte. Dacă vrei, te pot duce în oraş.
Vasilica luă hârtia ca pe un colac de salvare.
Mulţumesc, fiule, nu e nevoie săţi faci griji; voi reuşi. Încurajată, se îndreptă spre vechiul autobuz ce se apropia.
O jumătate de oră de urcuşuri, anxietăţi şi rătăciri prin oraş: în sfârşit ajunse în faţa porţii unui bloc dărăpănat, la al treilea etaj. Apăsă interfonul de nenumărate ori şi ţinî curând respiraţia. Probabil că îi vor deschide să-i dea veşti teribile. Lacrimile curgeau neîncetat.
Când uşa se deschise larg, bucuria nu cunoscuse margini: intră, cam abătut, un pic beat, dar în viaţă Ionel! Începură să hicăie, dorind să-l cuprindă, dar el nu părea deloc fericit. Se retrase, ţinând ușa întredeschisă:
Cum ai găsit să vii aici?
Zăbovit de rece şocul ei, Vasilica nu ştiu ce să răspundă. Ionel o întoarse şi o împinse spre scara:
Îmi pare rău, mamă, dar nu poţi intra. Trăiesc cu o femeie ce urăşte foşti deţinuţi. Aranjeazăţi viaţa, nu am niciun ban.
Vasilica începu să vorbească despre banii obţinuţi la vânzarea casei, dar ușa se închise ca un foc de armă în inimă. Nu plânse din nou. Cu capul plecat, coborî treptele. Doina avea dreptate: crescuse un nenorocit. Trebuia să accepte critica, fără un acoperiş deasupra capului.
Întorsă în sat, soarta se întoarse cu răutate: Doina murise cu şase luni în urmă; casa lui găzduia acum nepoţi aproape străini. Sub o ploaie fină, Vasilica se refugia la staţia de autobuz, gândinduse la viitor.
Farurile unui maşină o surprinseră: bărbatul de dinainte, noul proprietar al casei, o strigă:
Urcă, eşti udă!
Ea refuză, plângând în suspine: nu avea unde să meargă, iar străinul era prea atent. El o împinge aproape cu forţă în maşină.
În drumul lor, Vasilica povesti povestea amară, ascunzând doar vizita la fiu din ruşine. Şoferul, pe nume Andrei, îi propuse să rămână la el, măcar pentru un timp. Aşa, Vasilica Ionescu se întoarse în vechea ei locuinţă, acum aparţinând lui Andrei, şi rămase acolo.
Andrei lucra de dimineaţă până în seara târzie: deţinea o fierărie în plină expansiune; ea se ocupa de gospodărie: bucătărie, spălat, treburi. Se descurca cu aparatele moderne. Andrei, încă tânăr şi divorţat, nu visa la o nouă familie.
Prezenţa lui era exact ce îi trebuia: sub aripa lui maternă, Andrei, orfan crescut de asistenţi, simţi în sfârşit căldura unui cămin. De fiecare dată când Vasilica vorbea să plece, el răspundea:
Unde vei pleca? Aici e casa ta!
Cu timpul, şi inima lui se încălzi. Un fiu de sânge nu-l poate înlocui, desigur, dar Andrei se arăta a fi un fiu de suflet, rar și bun. Când se apropia iarna, el hotărî să-i aducă prânzul la fierărie la două pași, iar uneori era prea ocupat să se întoarcă să mănânce.
Întro zi, îi aduse un termos cu ciorbă fierbinte şi nişte chiftele. Îţi înlătură un străin din birou, întinse o faţă de masă curată. Andrei chicoti:
Vasile, eşti un general: nu există discuţii! Şi dacă se supără?
Ea încruntă sprâncenele:
Vrei să-l numeşti şef? Se vede din chip: e un escroc. Încrederea mea vine din închisoare, ma învăţat să citesc oamenii.
El clătină din cap:
Hai, mamă! Are un CV solid. Nu ne putem baza pe o impresie.
Vasilica avea dreptate: la o lună, fierăria suferi pierderi mari; bărbatul fura lemnul în secret şi pleca cu un camion întreg. Andrei, abătut, recunoscu greşeala.
În recrutarea unei noi echipe, hotărî: căci bătrâna ştie, o va lăsa să ajute. De atunci, Vasilica Ionescu urmărea interviurile: Andrei întreba, ea observa, nota verdictul pe care apoi îl prezenta. Fişele erau complete: băutură, certăreţ, escroc dovedit, lenin alcoolic scurte, precise.
Întrunul dintre candidaţi ezită: fixa pe fişă, mâinile i tremurau.
Andrei privi vizitatorul: era bărbatul ce vânduse casa! Ionel rămase cu gura căscată, privind la mama așezată lângă patron, încruntânduse, jucânduse cu şapca. Soţia lui îl trimisese să muncească; fierăria plătea bine. Nu se aştepta să-şi găsească mama acolo; o credea pierdută.
În liniştea camerei, Andrei luă fişa cu verdictul. Vasilica scrise două cuvinte, apoi fugi afară. Ionel încruntă un zâmbet ironic: sigur îl vor angaja, mama lui va mărturisi pentru el.
Andrei cită cu voce tare:
Tip blestemat. Scuipă pe Ionel ca pe o muscă. Ieşi! Mă bazez pe judecata mamei.
