Până la vârsta de 38 de ani, mama și tata nu au reușit să aibă copii. Medicii din Chișinău au ridicat din umeri, nu înțelegeau ce se întâmplă. La un moment dat, mama s-a resemnat și și-a acceptat destinul fără copii. Tata nu părea prea afectat de asta. Mereu repeta: Nu te stresa, nu-i nimic. Parcă nu-și dorea copii cu adevărat.
Mama era fără speranță, dar tot s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită măcar un copil. Și, fie că a fost voia lui Dumnezeu, fie că pur și simplu așa trebuia să fie, m-am născut eu.
Fericirea mamei nu avea margini. Însă tata deja nu mai avea răbdare cu ea și se agita de fiecare dată când plângeam noaptea. Un an mai târziu, s-au născut frații mei gemeni, Iulian și Sergiu. Mama își lăuda deja glasul către Dumnezeu din toată inima. În sfârșit, era cea mai fericită: devenise mamă. Ce se întâmpla însă cu tata? Copiii, probabil ați ghicit, nu îl interesau. Și a decis să facă o manevră.
A convins-o pe mama să vândă apartamentul, spunând că avem nevoie de unul mai mare. Ar fi vândut apartamentul vechi, ar fi luat unul nou, mai spațios, și o parte ar fi pus-o pe credit. Mama l-a crezut. Dar de îndată ce tata a primit banii, a dispărut. Nici astăzi nu știm unde este.
Așa a lăsat-o pe mama cu trei copii pe drumuri. Unde putea merge mama? S-a dus la părinții ei, la Călărași. Am locuit cu toții într-un apartament cu două camerenoi patru, bunica Ecaterina și bunicul Ilie. Până atunci, mama și-a pierdut încrederea în bărbați și relații. A trebuit să muncească mult, pentru că să crești trei copii nu-i lucru ușor.
Așa am dus-o câțiva ani. Bunica a plecat dintre noi, apoi și bunicul. A rămas mai mult loc, dar nu mai era la fel. Într-o zi de vară, mama ne-a dus în parcul central. La locul de joacă, printre copiii gălăgioși, s-a apropiat de ea un bărbat cam de vârsta ei. Încerca să o cunoască, dar mama îl refuza mereu. Am mai mers adesea prin parc și până la urmă mama a cedat, i-a dat numărul de telefon, au început să se întâlnească și au ieșit la plimbări împreună.
După două luni, ne-am mutat într-un apartament mare, cu trei camere, în Chișinău. Mihai a devenit tatăl nostru vitreg. Să spun că de atunci copilăria noastră a devenit extrem de fericită, nu ar fi suficient. Mihai a devenit tata pentru noiam crescut împreună, bucurându-ne de succese și plângând la înfrângeri. Acum suntem adulți și îi spunem lui Mihai “tată”.
Așa că, o femeie cu copii nu e mereu o povară. Există mereu șansa de a găsi fericirea. Tata biologic a fugit de mama și de noi, dar tatăl vitreg, ca un bărbat adevărat, ne-a luat și ne-a făcut o familie fericită.
