Mai sunt și pe acasă treburi…
Bunica Valeria abia reuși să deschidă portița, se târî cu greu până la ușă, se luptă zadarnic cu zăvorul ruginit și intră într-o odaie rece, nelocuită de ceva vreme. Se așeză pe un scaun lângă soba stinsă.
În casă mirosea a pustiu, a neîngrijit. Plecase doar de vreo trei luni, dar cât lipsise, colțurile tavanului se umpluseră de pânze de păianjen, scaunul vechi scârțâia parcă mai jalnic ca niciodată, iar vântul cânta a pustietate prin horn. Casa o primea morocănoasă: Unde-ai lipsit, gospodină, pe cine m-ai lăsat singură? Cum vom ierna?
Acum, acuma, dragă, numai puțină răbdare… Mă odihnesc și aprind soba, ne încălzim…
Anul trecut, Valeria zburda vioaie prin casă: dădea cu var, mai lipea câte o petec, aducea apă de la fântână. Femeiușca ei subțire când se pleca spre icoane, când meșterea la cuptor. Ziua nu-i ajungea să sape în grădină, să ude mazărea, să aibă grijă de flori.
Casa vibra odată cu stăpâna, scândurile scârțâiau sub piciorușele iuți, ușile și ferestrele se deschideau voioase la atingerea palmelor muncite, cuptorul cocea plăcinte pufoase. Erau bine împreună: Valeria și casa ei bătrânească.
A rămas văduvă devreme și și-a crescut trei copii. Fiecare a invățat carte, a ajuns om la locul lui. Un fiu e căpitan pe vas, altul colonel în armată, stau amândoi departe și rareori calcă pragul casei părintești.
Numai fiica cea mică, Lenuța, a rămas la țară, agronom-șef. Își vede mama doar duminica, când vine să-i aline inima cu o plăcintă și apoi o săptămână nu mai apucă să o vadă.
Mângâierea de pe lume i-a rămas nepoata, Irinuca. S-a născut și a crescut sub mâna bunicii. Ce fată! Frumoasă, cu ochi cenușii mari, păr des ca spicul de ovăz, lung până la brâu, încâlcit și strălucitor de zici că-i aur curat. Își face o coadă, dar șuvițele îi fug pe umeri de le lasă pe flăcăii din sat cu gurile căscate. O ținută cum rar vezi la o fetișcană de prin sat.
Bunica Valeria era și ea frumușică în tinerețe; dar dacă pui poza ei de demult lângă Irina de azi – ca păstorița și regina…
Și minte deșteaptă. A terminat facultatea de economie agricolă la Chișinău și s-a întors acasă să lucreze. S-a măritat cu veterinarul din sat, iar după programul pentru familii tinere, au primit o casă nouă.
Era o casă cum rar mai vezi – trainică, de cărămidă, ca un mic conac pe vremea aia. Numai un neajuns: pe lângă căsuța bunicii, plină de grădină și flori, la casa Irinei abia crescuseră trei fire stinghere. Nici nu avea timp fata să se ocupe cu grădinărit, fiindcă viața o ducea ca pe mâini de bunica protejată de la orice vânticel ori muncă grea.
Pe deasupra, îi mai venise pe lume și un băiețel, Vasilică. Atunci Irina nu mai avea timp de flori și pomi.
A tot chemat bunica la ea: Hai, măi bunico, mută-te cu noi, ai să ai de toate și nu-ți mai prăjești la sobă! Bunica Valeria avea deja optzeci de ani, începu să slăbească, picioarele ce odată alergau sprinten, acum abia se mai țineau. S-a lăsat înduplecată.
A stat vreo două luni la Irina. Dar într-o zi a auzit:
Bunică, tu știi că te iubesc! Dar ce tot stai? Ți-ai oprit viața, iar eu așteptam să mă ajuți cu gospodăria
Nu mai pot, fata mea, picioarele nu mă mai ascultă Am îmbătrânit, nu mai mă țin
Curios, de cum ai venit la mine brusc ai îmbătrânit.
Și uite-așa, bunica Valeria, socotită de nefolosit, s-a întors înapoi la casa dragă.
Atât de mult s-a necăjit că n-a fost de niciun ajutor la nepoată, că a ajuns țintuită la pat. Picioarele îi trăgeau a oboseală, abia de ajungea de la pat la masă, iar la bisericuța unde nu lipsea altădată, nici nu se mai punea problema.
Părintele Boris, preotul satului, a venit el singur la credincioasa lui, ajutoarea de nădejde, să vadă ce e cu dânsa. Valeria stătea la masă, scria de mână scrisori pentru feciori.
În casă, frig; sobă abia încălzită. Pe ea o veche bluză de lână, năframă cam ponosită, pantofii trași la maximum. Părintele oftă: Îi trebuie cuiva să-i fie aproape. Poate Ancuța, vecina? Era mai tânără cu două decenii.
Preotul scoase pâine, niscai covrigi, și o jumătate de plăcintă cu pește trimisă de preoteasă, și se puse pe treabă. Goli cenușa, aduse lemne cât pentru câteva zile, aprinse focul. Umplu ceainicul și-l aşeză lângă sobă.
Dragul moșului! Vai, părinte, ajutați-mă cu adresele pe plic. Scriu cu mâinile astea bătrâne de nu se înțelege nimic!
Preotul a scris, a tras cu ochiul la rândurile năclăite: Aici, dragul meu băiete, trăiesc bine, slava Domnului, am de toate! Scrise mare și tremurat, dar petele acelea pe foaie păreau toată sarea lacrimilor.
Ancuța i-a devenit sprijin, iar părintele Boris o mărturisea și o împărtășea, iar de sărbători, bărbatul Ancuței unchiul Petru, marinar la pensie o aducea pe motocicletă la slujbă. Încet-încet, viața și-a găsit un rost.
Nepoata n-a mai trecut, iar peste câțiva ani, Irina s-a îmbolnăvit grav. Stomacul o supărase multă vreme, a dat vina pe bătrâne răni, însă a fost cancer de plămâni. S-a stins în jumătate de an.
Sotul îi stătea zi și noapte la mormânt. Lua sticla, bea, dormea acolo, se trezea mahmur și o lua de la capăt. Vasilică, de patru ani, rămase nimănui: murdar, flămând, cu nasul curgând.
Lenuța l-a luat la ea, dar tot la serviciu, zi-lumină. Astfel, băiatul urma să ajungă la internatul raional. Nu era rău acolo: mâncare bună, directoare energică, în weekend copiii puteau veni acasă. Nu e ca o mamă, dar Lenuța nu avea altă soluție.
Și atunci, într-o zi de primăvară, în coșul vechiului Izușor, bunica Valeria s-a dus la fiică. Pe scaun unchiul Petru, cu pieptul lat, marinăresc. Amândoi păreau gata de război.
Bunica anunță hotărâtă:
Îl iau pe Vasilică la mine.
Mamă, abia te mai ții pe picioare! Cum poți tu cu un copil mic? Trebuie să-i gătești, să-i speli
Cât oi fi eu pe lume, nepotul nu va merge la internat, a tăiat-o scurt Valeria.
Lenuța, surprinsă de-așa hotărâre, a tăcut și a început să-i facă bagajul băiatului.
Unchiul Petru îi transportă pe amândoi până la căsuță, i-a ajutat să intre în casă. Vecinii au început să cârtească:
Bunicuța e bună, da’ cred că nu mai judecă bine de bătrânețe: ei i-ar trebui cineva să-i poarte de grijă, și totuși aduce un copil Nu-i cățeluș să nu ceară nimic, totuși Copilului îi trebuie îngrijire, nu joacă, și ce se mai gândește Lenuța?
Duminica, părintele Boris a pornit la Valeria, temându-se că va trebui să ia copilul de acolo, să nu moară flămând și neîngrijit.
Casa era caldă, soba duduia. Vasielică stătea curat pe divan, asculta o poveste de pe pick-up. Iar “bătrâna” părea că zboară prin odaie: ungea tava, frământa aluatul, punea ouă în branză. Picioarele ei vechi păreau iarăși tinere.
Părinte drag, abia am pus niște poale-n brâu la cuptor… Stați un pic, să dau și preotesei și lui Cuzinică puțin din ele!
Preotul s-a întors acasă, încă mirat, și i-a povestit soției. Preoteasa Alexandra a deschis un caiet mare, albastru, și a început să citească:
Bătrâna Egumenița a trăit o viață lungă. Toate au trecut, visele, nădejdile, dorm sub troianul alb. E vremea să plece acolo unde nu mai este durere sau oftat… Într-o seară de februarie, Egumenița s-a rugat îndelung, s-a întins și a spus: Chemați părintele, am să mor. I s-a făcut fața albă ca zăpada de afară. Familia a chemat preotul, s-a împărtășit, iar după o zi nu a mai băut apă și nu a mâncat. Doar respirația abia se mai simțea.
Ușa de la intrare s-a deschis cu zgomot: un vânt rece și un plâns de copil. Mai încet, bunica moare! Dar ce să-i fac, a născut acum, nu știe că nu trebuie să plângă.
S-a întors nepoata, Anastasia, cu bebelușul roșu și mic. Dimineața, toți plecară la muncă, lăsând bunica și mama nou-născută singure. Anastasia nu avea lapte, n-avea experiență, iar bebelușul urla, stingherind pe muribundă.
Bătrâna și-a revenit, ochii i-au redevenit limpezi, s-a ridicat, a căutat papucii pe sub pat, și s-a ridicat să leagăne copilul.
Spre seară, când s-au întors ai casei, au găsit-o pe Egumenița mai voioasă ca niciodată. Murea, dar a găsit ragaz să reînceapă viața, pentru copil. A mai trăit zece ani, să-și crească strănepoata.
Alexandra a închis caietul, i-a zâmbit soțului și a spus:
Străbunica mea, Vera Egumenița, m-a iubit atât de mult, încât nu s-a lăsat dusă. Cum zice cântecul: La murit nu ne grăbim, mai avem treabă acasă!
Am înțeles atunci: cât ai pe cineva care are nevoie de tine, nici bătrânețea, nici boala nu pot cu adevărat să te oprească. Asta să o țin minte mereu.
