Mamă, astea-s pentru următorul semestru al Otiliei.
Mariana a lăsat plicul pe mușamaua tocită a mesei din bucătărie. Cinci mii de lei. I-a numărat de trei ori acasă, în maxi-taxi, la ușa blocului. De fiecare dată erau fix câți trebuiau.
Elena și-a pus firul de lână deoparte și a privit-o peste ochelari pe fiică-sa.
Măi Măriucă, ce palidă ești. Nu-ți fac un ceai?
Las, mamă, mă opresc doar un pic, să nu întârzii la schimbul doi.
În bucătărie mirosea a cartofi fierți și a ceva de medicament ori unguentul pentru genunchii Elenei, ori picăturile fără de care nu rezista nicio lună. Două mii lei sticluța, îi ținea trei săptămâni. Plus pastilele de tensiune, plus analizele trimestriale.
Otilia era în culmea fericirii când a aflat că face practică la bancă, Elena a luat plicul cu o atenție de parcă ținea un ou proaspăt. Zice că sunt șanse mari să o angajeze.
Mariana a tăcut.
Să-i spui că ăștia-s ultimii bani pentru școală.
Ultimul semestru. Cinci ani de tras targa pe uscat. În fiecare lună: plic pentru mama, transfer pentru soră. În fiecare lună: calculatorul în mână și nelipsitele scăderi: minus facturi, minus medicamente, minus mâncare pentru mama, minus școala Otiliei. Ce mai rămânea? O cameră în chirie, un palton de iarnă de șase ani și visele de demult la apartamentul propriu.
Cândva, Mariana visa să-l vadă pe Brâncuși la București. Să colinde pe la Ateneul Român, la Muzeul Satului. Și chiar strânsese niște bănuți, da apoi a venit prima criză serioasă a mamei, și toți s-au dus pe tratamente.
Ți-ar prinde bine și ție un răgaz, dragă, Elena i-a mângâiat mâna uscată. Parcă ai fața scursă.
O să mă odihnesc. În curând.
În curând când Otilia o să-și găsească serviciu. Când mama o să fie stabilizată. Când o să poată și Mariana să tragă, în sfârșit, aer în piept. Repeta acel în curând de cinci ani deja.
Otilia și-a luat licența de economist în iunie. Cu zece pe linie Mariana s-a învoiat special de la muncă s-o vadă pe scena mare, în rochia nouă, pe care i-o cumpărase tot ea. S-a gândit: Gata! Acum totul o să se schimbe. Otilia se angajează, începe să aducă bani, poate Mariana nu mai numără fiecare bănuț.
Au trecut patru luni.
Mari, tu nu înțelegi, Otilia stătea pe canapea, cu picioarele sub ea, în șosete pufoase. N-am muncit cinci ani ca să mă vând pe un salariu de nimic.
Trei mii de lei nu-s chiar nimic.
Pentru tine, poate.
Mariana și-a mușcat limba. Din jobul principal lua două mii cinci sute. Din cursuri private, poate încă o mie jumate, dacă prinde elevi. Patru mii. Din care la ea rămâneau, dacă era norocoasă, vreo mie.
Otilia, la douăzeci și doi de ani e timpul să începi undeva.
Încep eu, dar nu la vreo firmă ordinară, pentru niște firimituri.
Elena tropăia prin bucătărie, clănțănind vasele făcea pe fata surdă. Mereu așa făcea când fetele încingeau spiritele: dispărea, iar la sfârșit îi șoptea Marianei la ușă: Nu te supăra pe Otilia, e mică, nu știe.
Nu știe. Doișpe ani și tot nu știe.
Eu nu-s veșnică, Otilia.
Hai, nu exagera. Nu-ți cer bani, nu vezi? Caut ceva mai bun.
Nu cere. Tehnic, nu cere. Cere mama. Măriuca, Otiliei îi trebuie la cursuri, vrea să-și facă engleza. Măriuca, i s-a spart telefonul, n-are de unde trimite CV-uri. Măriuca, Otilia vrea palton nou, vine iarna.
Mariana mai transfera, mai cumpăra, mai plătea. Tot tacit. Pentru că așa a fost mereu: ea trage, restul iau de bun.
Mă duc, s-a ridicat. La noapte mai am niște ore de dat.
Stai să-ți pun vreo două plăcinte la pachet! strigă mama din bucătărie.
Plăcinte cu varză. Mariana a luat punguța și a ieșit pe scara răcoroasă, care mirosea a umezeală și a pisici. Zece minute pe jos până la stație, încă o oră în maxi-taxi, opt ore pe picioare și, dacă mai avea vlagă, încă patru ore la calculator.
Iar Otilia stă acasă, răsfoiește site-urile de joburi și așteaptă ca universul să-i ofere visul: salariu de opt mii și muncă de pe canapea.
Prima ceartă zdravănă a izbucnit în noiembrie.
Ai făcut ceva concret? Mariana n-a mai rezistat când a găsit-o pe soră-sa în aceeași poziție ca săptămâna trecută. Ai dat măcar un CV?
Trei.
Într-o lună? Trei?
Otilia a ridicat ochii peste telefon și s-a afundat demonstrativ în el.
Nu știi tu câtă concurență e. Trebuie să filtrezi posturile, să nu aplici oricum, aiurea.
Să înțeleg că filtrai joburi, nu canapele…
Elena a apărut în pragul ușii cu prosopul în mâini.
Fetelor, bem un ceai? Am copt o prăjitură…
Lasă, mamă, a oftat Mariana, cu capul cât o butelie a treia zi la rând. Explică-mi, te rog, de ce trebuie să muncesc la două joburi, iar Otilia la niciunul?
Mari, e tânără și o să-și găsească locul…
Când? Peste un an? Peste cinci? Eu la vârsta ei deja munceam!
Otilia a sărit ca arsă.
Scuză-mă că nu vreau să fiu ca tine! Ca o cală de povară, numai muncă și atât!
Liniște. Mariana a luat geanta și a ieșit. În maxi-taxi, spre garsoniera ei, a privit în noapte și s-a gândit: cală de povară. Cam așa trebui să arate din afară.
Elena a sunat a doua zi, rugând-o să nu țină ranchiună.
Otilia n-a vrut să facă necaz. E stresată, caută și ea, dă-i răgaz, scumpa mea, doar puțintică răbdare și-și găsește.
Răbdare. Cuvântul preferat al mamei. Răbdare până tata se liniștește. Răbdare până Otilia crește. Răbdare până se mai leagă lucrurile. Mariana are răbdare cât pentru toată familia.
Certurile au devenit obișnuință. Fiecare vizită la mama: Mariana încearcă s-o lumineze pe Otilia, Otilia răspunde cu obraznicii, Elena sare să le împace. După, Mariana pleca, Elena suna cu scuze, și tot așa: se învârteau într-un carusel obosit.
Trebuie să înțelegi, e sora ta, zicea mama.
Și ea trebuie să înțeleagă că eu nu-s bancomat.
Măriuca…
În ianuarie, Otilia a sunat ea, entuziasmată ca la o tombolă.
Mari! Mă mărit!
Cum? Cu cine?
Cu Ionuț îl cheamă. Ne cunoaștem de trei săptămâni. E… Mari, e perfect!
Trei săptămâni. Trei săptămâni și gata nunta. Mariana voia să zică ești nebună, totuși, dar s-a abținut. Poate chiar e norocul familiei: se mărită, o ține bărbată-su, și poate răsuflă și Mariana.
Speranța asta naivă a ținut fix până la cina de familie.
Mari, am făcut planul! Otilia stătea ca o sorcovă. Restaurant de o sută de oameni, muzică live, rochia am găsit-o pe bulevardul Ștefan cel Mare…
Mariana a lăsat ușor furculița jos.
Și cât costă totul?
Eh… Otilia dădea din umeri cu zâmbetul-i celebru. Vreo douăzeci și cinci de mii de lei. Poate treizeci… Dar doar o dată faci nuntă!
Și cine achită?
Mari, trebuie să înțelegi… Părinții lui Ionuț au rata la apartament. Mama… știi și tu. Probabil va trebui să iei un credit.
Mariana s-a uitat la soră. Apoi la mama. Elena și-a ferit privirea.
Chiar?
E nuntă, Măriuca, mama a trecut pe tonul cunoscut de când era mică. O dată-n viață! Nu stăm să numărăm bănuții…
Adică să mă împrumut pentru nunta cuiva care nici n-a găsit de lucru?
Ești sora mea! a bătut Otilia palma în masă. Ești datoare!
Datoare?
Mariana s-a ridicat. În cap i-a spart brusc o liniște ciudată.
Cinci ani am plătit pentru facultatea ta. Pentru pastilele mamei. Pentru mâncare, haine, facturi. Două servicii. N-am apartament, n-am mașină, n-am avut concediu niciodată. Am douăzeci și opt de ani și ultima dată mi-am cumpărat ceva nou de pus pe mine acum un an și jumate.
Mari, calmează-te… zice mama.
NU! Gata! Gata cu sacrificiile! De azi, fiecare pentru el!
A ieșit val-vârtej, reușind totuși să-și ia haina la timp. Afară erau minus douăzeci, dar Mariana nu simțea frigul. Avea în piept o căldură bizară de parcă, pentru prima dată, lăsa jos sacul cu bolovani pe care-l ducea de-o viață.
Telefonul zbârnâia asurzitor. Mariana a răspuns doar ca să le blocheze pe amândouă.
…Au mai trecut șase luni. Mariana s-a mutat într-o garsonieră mică, pe care și-a permis-o, în sfârșit. Vara a ajuns la București patru zile, Ateneul, Muzeul Satului, plimbări pe Lipscani. Și-a luat rochie nouă. Și încă una. Și pantofi.
De familie a aflat întâmplător de la o prietenă din copilărie, care lucra în același cartier cu mama.
Auzi, e adevărat că la Otilia s-a stricat nunta?
Mariana a rămas cu ceasca în mână.
Cum adică?
Cică mirele a plecat când a aflat că nu sunt bani de trecut la nivel superior.
Mariana a gustat din cafea. Era amară și, pentru prima dată, teribil de bună.
Nu știu. Nu mai ținem legătura.
Seara, stătea la geamul noului său apartament și nu simțea niciun pic de răutate. Doar o liniște calmă, simplă, a cuiva care nu mai e cal de povară, ci, în sfârșit, chiar om.
