Mă urcam pe scară să tai crengile uscate ale bătrânului măr din grădină, când, pe neașteptate, câinele meu a început să latre disperat și să tragă cu dinții de pantalonii mei, parcă voia să mă dea jos de pe scară. La început, am crezut că a luat-o razna sau că se joacă, deși gestul lui imi putea aduce ușor o căzătură serioasă.
Am încercat să-l alung și, recunosc, am ridicat tonul la el, dar la doar câteva secunde după aceea, s-a întâmplat ceva cu totul neașteptat.
Ajunsesem deja la jumătatea scării, cu foarfeca de vie întinsă către crengile uscate ale mărului de la marginea casei. Dimineața avea un aer straniu. Cerul era acoperit cu nori grei, gri, aerul stătea nemișcat și umed, de parcă urma să vină furtuna. Îmi dădeam seama că vremea se va schimba, dar oricum am insistat să termin treaba, pentru că acele ramuri trebuiau tăiate demult.
Am sprijinit scara cu grijă pe trunchi, m-am asigurat c-o să stea nemișcată și am urcat câteva trepte. Tocmai mă pregăteam să tai prima creangă când, brusc, am simțit că cineva mă trage de pantaloni din spate.
M-am întors și am rămas câteva clipe nedumerită.
Câinele meu, Ursu, încerca să se cațere și el pe scară după mine. Labele îi alunecau pe treptele metalice, ghearele îi scrâșneau, iar ochii mari și înspăimântați nu se dezlipeau de fața mea.
Hei, ce faci tu acolo? am întrebat cu o urmă de zâmbet nervos pe sub mustăți. Dă-te jos!
I-am făcut semn să se retragă, dar el nu s-a mișcat. Din contră, s-a cățărat și mai sus, a pus labele din față pe scară și, dintr-o dată, mi-a prins pantalonii cu dinții și a început să tragă cu toată puterea.
Întorsă brusc, aproape că am scăpat scara de sub mine.
Ai înnebunit?! Lasă, Ursu! am zis iritată.
Dar câinele nu mă lăsa. Trăgea mai departe, se împingea cu labele și lătra, de parcă ar fi încercat cu disperare să mă oprească.
La început m-am infuriat, dar după câteva secunde am realizat că nu era nicio joacă. Ursu nu se purtase niciodată așa. Din privirea lui am simțit o avertizare, ceva ce nu puteam înțelege.
Parcă voia să-mi spună ceva.
Tot am mai încercat să mă ridic o treaptă, însă atunci Ursu a tras tare de pantalon, atât de brusc încât am pus instinctiv ambele mâini pe scară ca să nu cad.
Am oftat, am înghițit în sec și am început să cobor.
Gata, măi, hai că m-am săturat! am mormăit. Dacă nu taci, te duc la coteț!
Câinele și-a lăsat capul în jos, rușinat parcă, dar tot l-am dus la țarc și am încuiat poarta. Am crezut că o să pot, în sfârșit, să termin treaba în liniște.
Dar chiar atunci s-a întâmplat ceva care m-a speriat până în măduva oaselor și m-a făcut să înțeleg, cu adevărat, de ce Ursu se purtase așa ciudat Continuarea o găsiți în primul comentariu
M-am apropiat din nou de scară și am pus piciorul pe prima treaptă. Chiar în acel moment, un pocnet sec s-a auzit deasupra capului meu.
Sunetul a fost ascuțit și uscat, de parcă s-ar fi rupt ceva din rădăcini. Am ridicat automat privirea. Am văzut o creangă groasă, uscată, care se desprindea de copac.
Cădea exact acolo unde, o clipă mai devreme, era capul meu. Creanga s-a izbit cu zgomot de pământ, s-a spart în bucăți și a trecut la doar câțiva centimetri de mine.
Mi s-au muiat picioarele pe loc. Am rămas lângă scară, holbându-mă la creanga imensă, cu inima bătându-mi atât de tare, încât simțeam cum îmi zvâcnește în urechi.
Abia atunci mi-am dat seama. Ursu nu mă stânjenise. El încerca să mă salveze.
Simțise pericolul înaintea mea. Poate auzise trosnetul ascuns în interiorul lemnului, poate simțise că acea creangă urma să cadă în orice clipă. M-am întors încet către țarc.
Ursu mă privea prin gard, cu ochii atenți și liniștiți, iar coada îi dădea emotiv dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi așteptat să văd dacă am înțeles.
M-am apropiat, am deschis poarta și am îngenuncheat lângă el. Imediat Ursu s-a lipit de mine.
L-am luat în brațe și am șoptit:
Tu mi-ai salvat viața.
De atunci, n-am mai ignorat niciodată instinctele lui.
