Mă numesc Irina și am 49 de ani. Sunt asistentă medicală pe tura de noapte la Spitalul Județean din Chișinău. Lucrez aici de 20 de ani, am văzut de toate, parcă nimic nu mă mai putea surprinde.
Sunt divorțată de 8 ani. Am un băiat, Ștefan, care tocmai a împlinit 16 ani. Locuiește cu mine. E un copil bun, responsabil, silitor. Mereu atent, niciodată nu mi-a făcut griji.
Totuși, nu e chiar adevărat. O dată mi-a dat probleme. Cea mai mare încercare a vieții mele. Dar nu e vina lui…
Acum șase luni Ștefan a început să spună că îl doare capul. M-am gândit prima dată la ochi, să nu fie de la vedere, poate are nevoie de ochelari. Am fost cu el la oftalmolog. Vederea era perfectă.
Durerile de cap au continuat. Pe urmă a început să aibă greață dimineața. Am zis că e de la mâncarea de la școală. I-am pus pachet de acasă. Greața nu a dispărut.
Într-o dimineață l-am găsit la baie, vomita. Era galben la față. Mi-a spus că îi e rău, că totul se învârte. L-am dus imediat la Urgență. I-au făcut analize, probe de sânge. Totul ieșea normal. Medicul a zis să nu mă preocup, că probabil e stres, adolescenții așa reacționează la presiunea de la liceu.
Dar eu sunt asistentă medicală. Văd zilnic oameni bolnavi, suferință. Instinctul meu îmi spunea că nu e stress.
Am insistat la mai multe investigații. Doctorul m-a privit ciudat, ca și cum exagerez, dar într-un final a recomandat un CT.
Îmi aduc aminte perfect ziua aceea. Era marți. Era tura mea de noapte când m-au sunat de la spitalul unde făcuse Ștefan investigația. Să vin urgent, să discut cu medicul, cât pot de repede.
Mi-am lăsat serviciul și am fugit cu mașina până acolo. M-au dus într-un cabinet. Era un neurolog pe care nu îl cunoșteam, cam la 50 de ani, cu o privire serioasă.
Doamnă, am găsit ceva la tomografia fiului dumneavoastră, mi-a zis. E o tumoră cerebrală. Trebuie să vedem ce tip este și cât de avansată este.
S-a prăbușit lumea peste mine. Eu care am dat zeci, sute de vești proaste. Eu care am văzut oameni murind și familii plângând. Eram sigură că le pot suporta pe toate. Dar pentru așa ceva nu ești niciodată pregătit. Și nici nu am fost.
Au urmat zile de coșmar. RMN, biopsii, discuții cu oncologi. Atâtea cuvinte medicale pe care le știam pe de rost, parcă acum rezonau ca niște sentințe.
Glioblastom multiform, grad IV. Agresiv. Inoperabil, din cauza localizării. Tratament: chimioterapie și radioterapie, poate reușim să-l ținem pe loc. Prognostic: foarte rezervat.
Când oncologul ne-a spus tot, Ștefan stătea lângă mine, copilul meu, puiul meu. L-a întrebat pe doctor cu o voce liniștită, de parcă vorbea despre altcineva: O să mor?
Doctorul s-a uitat la el cu aceeași compasiune pe care am oferit-o și eu multora la rândul meu: Vom face tot posibilul să ai cât mai mult timp.
Mai mult timp. Nu o să te faci bine. Nu o să scapi. Doar timp…
În seara aia m-a strâns Ștefan în brațe și mi-a spus: Mamă, nu mai plânge. Ne luptăm noi cu asta.
Și am început lupta. Chimioterapie la două săptămâni. Ștefan a rămas fără păr. A slăbit mult. Vomita tot mai des. Dar nu s-a plâns niciodată. Niciodată nu a întrebat De ce eu? Nu a încetat să zâmbească.
Prietenii de la liceu îl vizitau la început des. Pe urmă tot mai rar. Greu e să vii la un coleg de 16 ani care moare fără putere. Dar era un prieten, Vlad, care nu a lipsit niciodată. Sunt cei mai buni prieteni încă din școala primară. Vlad vine zilnic după școală, îi povestește ce se mai întâmplă prin clasă, îi aduce temele. Se joacă împreună, deși Ștefan uneori abia mai poate ține consola în mână de la oboseală.
Într-o seară, făceam cina și i-am auzit vorbind în camera lui, ușa întredeschisă.
Ți-e frică? l-a întrebat Vlad.
Tot timpul, i-a spus Ștefan. Dar nu-i spun mamei. Are destul pe cap.
Ce te sperie cel mai tare?
Să rămână mama singură. Să sufere. Să plec fără să mă pot despărți de ea. Să creadă că e vina ei, deși nu e.
A trebuit să mă retrag în dormitor ca să nu mă audă.
Tratamentul nu funcționează. Tumora crește. Medicii au început deja să vorbească despre îngrijiri paliative. Să ne concentrăm pe calitatea vieții, cât a mai rămas din ea.
Cât timp? Nimeni nu știe sigur. Două-trei luni, poate șase. Poate mai puțin.
În dimineața asta, Ștefan m-a rugat să-l duc la liceu. N-a mai fost de săptămâni bune, obosește prea repede. Dar a zis că vrea să-și vadă încă o dată colegii, să se simtă normal, măcar pentru câteva ore.
L-am dus. L-am ajutat să coboare din mașină. Atât de slab, atât de firav. Prietenii l-au primit cu îmbrățișări. Și profesoara lui favorită i-a venit în întâmpinare. I-am văzut zâmbetul, de parcă pentru un moment nu mai era băiatul cu cancer. Era doar Ștefan.
Când l-am luat după trei ceasuri era epuizat, dar fericit.
Mulțumesc, mamă, mi-a spus în mașină. Mulțumesc că m-ai dus. Mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine. Mulțumesc că ești cea mai bună mamă din lume.
Și tu ești cel mai bun fiu din lume, i-am răspuns.
Mamă, mi-a spus după o pauză. Când nu mai sunt eu, vreau să fii fericită. Vreau să trăiești. Să nu-ți plângi toată viața după mine.
Ștefan, nu vorbi așa
Trebuie să vorbim, mamă. Amândoi știm ce va fi. Trebuie să-mi promiți că o să fii bine. Că o să mergi mai departe. Că o să-ți amintești de mine zâmbind, nu doar cu lacrimi.
I-am promis. Dar știu că e o promisiune pe care nu știu dacă voi putea să o respect.
Acum doarme în camera lui. Am intrat, l-am privit câteva clipe. Respira liniștit, ca un copil mic. Băiatul meu…
Mâine dimineață vine asistenta de la îngrijiri paliative pentru vizita săptămânală. Poimâine avem programare la oncolog, pentru ultimele analize deși știm deja ce vor arăta.
Stau cu o cană de cafea rece în mâini, pe fotoliu, privind pozele de pe perete. Ștefan bebeluș. Ștefan în prima zi de grădiniță. Ștefan la ziua lui de 10 ani. Ștefan acum șase luni, sănătos, zâmbitor, fără grijă.
Cum să treci peste a-ți îngropa copilul? La 16 ani… cu toată viața înainte. Dar pentru el voi încerca. Voi fi puternică atât cât mai are nevoie de mine. Voi zâmbi când mă privește. Îi voi face ultimele zile cât mai frumoase.
Ce va fi după… nu știu. O să mă gândesc atunci. Acum contează să fiu aici, pentru el.
Cum le spui copiilor că îi iubești, când știi că timpul e scurt? Cum strângi o viață de dragoste în puținele zile care îți rămân?
