Mă numesc Camelia și am 49 de ani. Sunt asistentă medicală pe tura de noapte la Spitalul Județean din Chișinău. Sunt aici de douăzeci de ani și am văzut tot ce era de văzut.
Sunt divorțată de opt ani. Am un băiat, Vlad, care tocmai a împlinit șaisprezece ani. Locuiește cu mine. E un copil bun. Responsabil. Învață bine. Niciodată nu mi-a făcut probleme.
Sau, mai bine spus, aproape niciodată. Am avut o problemă. Cea mai mare din viața mea. Dar nu e vina lui.
Acum șase luni, Vlad a început să se plângă de dureri de cap. Am crezut inițial că are probleme cu vederea și că are nevoie de ochelari. L-am dus la oftalmolog, dar totul era în regulă cu ochii.
Durerile însă au continuat. Apoi, au apărut și grețurile dimineața. M-am gândit că poate mănâncă ceva nepotrivit la liceu. I-am făcut sandvișuri de acasă, dar grețurile nu îi treceau.
Într-o dimineață, l-am găsit în baie, vărsând. Avea fața palidă. Mi-a spus că se simte amețit, că totul se învârte.
L-am dus imediat la urgență. I-au făcut analize de sânge, dar totul era în limite normale. Doctorul a zis că poate e vorba de stres, că adolescenții adesea somatizează presiunea de la școală.
Eu sunt însă asistentă medicală de atâția ani și instinctul mi-a spus că nu poate fi vorba doar de stres.
Am insistat pentru investigații suplimentare. Medicul s-a uitat cam sceptic la mine, dar până la urmă a recomandat o tomografie.
N-am să uit ziua aceea, era marți. Eram în spital, la serviciu, când am primit apelul de la clinica unde Vlad făcuse tomografia. Mi-au spus că trebuie să mă prezint de urgență, că e important.
Mi-am lăsat tura neterminată și am gonit spre spital. M-au condus într-un cabinet unde mă aștepta un neurolog pe care nu-l întâlnisem până atunci, un domn la vreo cincizeci de ani, cu o față sobră.
Doamnă, am găsit ceva pe tomografia fiului dumneavoastră, mi-a spus. Este o tumoră cerebrală. Trebuie să mai facem investigații să stabilim exact ce fel e și cât de avansată.
Mi-a căzut cerul în cap. Eu, care am anunțat zeci de familii de vești groaznice, care mi-am văzut colegii și pacienții trăind tragedii, m-am crezut pregătită pentru orice. Niciodată n-ai cum să fii pregătită pentru așa ceva, nu când e vorba de copilul tău.
Următoarele zile le-am trăit ca prin ceață, între repetate investigații RMN-uri, biopsii, discuții cu oncologi. Termeni tehnici pe care-i știam pe dinafară, dar care sunau brusc a condamnare la moarte.
Glioblastom multiform, grad IV, agresiv, inoperabil din cauza localizării. Tratamentul: chimioterapie și radioterapie, pentru a încetini creșterea, dar prognoza e sumbră.
Când oncologul a explicat totul, Vlad era lângă mine. Copilul meu. Băiatul meu, ascultând cum i se spune că are o boală incurabilă.
O să mor? a întrebat, cu o voce atât de calmă că mi s-a rupt sufletul.
Medicul l-a privit cu acea compasiune profesională pe care o cunosc prea bine. Vom face tot posibilul să câștigi timp, a spus.
Mai mult timp. Nu te vei face bine. Nu totul va fi în regulă. Doar timp.
Seara aceea, Vlad m-a îmbrățișat și mi-a zis: Mama, nu plânge. O să luptăm cât putem!
Așa am început lupta. Chimioterapie la două săptămâni. Vlad și-a pierdut părul, a slăbit, voma adesea, dar nu s-a plâns niciodată. Nu a întrebat de ce eu?. A continuat, cât a putut, să zâmbească.
Prietenii de la liceu veneau la început să-l vadă, dar apoi tot mai rar. E greu pentru niște adolescenți să se confrunte cu ideea morții unul dintre ei.
Un singur prieten nu l-a părăsit niciodată: Radu. Sunt prieteni încă din clasa întâi. Radu vine zilnic după școală, îi povestește tot ce se întâmplă, îi aduce temele, stau împreună și joacă pe computer, chiar dacă Vlad abia mai poate ține controllerul în mână de slăbiciune.
Într-o după-amiază, pe când făceam cina, i-am auzit discutând. Ușa camerei era întredeschisă.
Ți-e frică? l-a întrebat Radu.
Tot timpul, a răspuns Vlad. Dar nu-i spun mamei, că are destul pe cap.
De ce ți-e cel mai frică?
Că mama o să rămână singură, că o să sufere, că nu mă pot despărți de ea cum vreau, că o să se simtă vinovată deși nu e vina ei…
A trebuit să fug din bucătărie ca să nu audă că plâng.
Tratamentul nu dă rezultate. Tumora nu scade, continuă să crească. Medicii au adus deja vorba despre îngrijire paliativă. Despre a ne gândi la calitatea vieții în timpul care a mai rămas.
Cât? Nimeni nu știe exact. Poate trei luni. Poate șase. Poate mai puțin.
Astăzi dimineață, Vlad m-a rugat să-l duc la liceu. Nu a mai fost de săptămâni bune, nu mai are putere. Dar voia să-și vadă colegii încă o dată, să simtă că e normal măcar pentru câteva ore.
L-am dus. L-am ajutat să coboare din mașină. E atât de slab acum, atât de fragil. Prietenii l-au primit cu îmbrățișări. Doamna dirigintă a venit să îl salute. I-am văzut zâmbetul, cum reapărea vechiul Vlad, băiatul vesel, nu copilul bolnav de cancer.
Când l-am luat după trei ore, era epuizat, dar fericit.
Mulțumesc, mamă, mi-a spus. Mulțumesc că m-ai dus, mulțumesc pentru tot ce faci. Mulțumesc că ești cea mai bună mamă din lume.
Tu ești cel mai bun fiu din lume, i-am răspuns.
După câteva minute de liniște: Mamă, când o să plec, vreau să fii fericită. Să mergi înainte. Să nu plângi mereu după mine.
Vlad, nu vorbi așa
Trebuie, mama. Știm amândoi ce urmează. Promite-mi că vei fi bine. Că o să-ți amintești de mine cu zâmbetul pe buze, nu doar cu lacrimi.
I-am promis. Chiar dacă inima mea nu crede că o să mă țin de promisiune.
Acum, Vlad doarme în camera lui. Am intrat să-l văd mai devreme. Pare atât de liniștit, atât de mic, copilul meu drag.
Mâine dimineață vine asistenta de la îngrijiri paliative pentru vizita săptămânală. Poimâine avem control la oncologie, dar știm deja ce ne așteaptă.
Stau în sufragerie cu o ceașcă de cafea, care s-a răcit în mâinile mele. Privesc fotografiile de pe perete: Vlad bebeluș, Vlad în prima zi de grădiniță, Vlad la aniversarea de zece ani; Vlad cu șase luni în urmă, sănătos, fericit, fără nicio bănuială de ce urma.
Nu știu cum supraviețuiești să-ți îngropi copilul. La șaisprezece ani. Cu atâta viață înainte pe care nu o va trăi niciodată.
Dar pentru el voi încerca. Voi fi tare atât timp cât are nevoie. Voi zâmbi când se uită la mine. Voi face ca ultimele lui zile să fie cât pot de frumoase.
Iar după… nu știu ce va fi. Nu e momentul să mă gândesc la asta. Acum contează doar să fiu aici. Pentru el.
Cum îi spui copilului tău cât de mult îl iubești, când știi că timpul se scurge? Cum înghesui toată dragostea unei vieți întregi în zilele care au mai rămas?
