Mă cheamă Adriana și am 49 de ani. Sunt asistentă medicală pe tură de noapte la Spitalul Municipal din Chișinău. Lucrez aici de 20 de ani, deci nu mă mai miră nimic.
Divorțată de opt ani, am un băiat Octavian, tocmai a împlinit 16 ani și locuiește cu mine. Băiat de toată isprava: responsabil, silitor, și-ar face treaba și cu ochii închiși, dacă s-ar putea. Niciodată n-am avut necazuri cu el… ei, poate nu chiar niciodată. Sinceră să fiu, mi-a adus și cel mai mare necaz din viață. Dar nu din vina lui.
Acum șase luni, Octavian a început să se plângă de dureri de cap. M-am gândit că poate vede prost, îi trebuie ochelari. L-am dus la oftalmolog. Vederea impecabilă.
Durerile au continuat. Apoi i s-au adăugat grețuri, mai ales dimineața. Am zis c-o fi de la mâncarea de la școală. I-am pus pachet cu de toate, de-acasă. Nicio schimbare.
Într-o dimineață l-am găsit la baie, vomita. Era alb ca varul. Mi-a zis că-i amețeală și că are impresia că totul se învârte în jurul lui.
L-am dus imediat la Urgență. I-au făcut analize peste analize. Sângele perfect, ca la carte. Medicul a zis că probabil e stres, că adolescenții mai somatizează când se adună prea multă școală pe capul lor.
Dar eu sunt asistentă. Două decenii cu pacienți pe cap! Instinctul meu urla că nu-i vorba doar de stres.
Am cerut insistent alte investigații. Medicul mi-a aruncat privirea clasică mamă exagerată, dar într-un final a acceptat o tomografie.
Îmi amintesc ziua aceea cât se poate de clar: era marți. Eu la serviciu, când sună telefonul de la spitalul unde l-au investigat pe Octavian urgent, să vin, cât mai repede!
Am ieșit din tură val-vârtej și am gonit prin oraș. Ajung, mă bagă în cabinet. Un neurolog, trecut de 50, cu o față serioasă.
Doamnă, am găsit ceva la tomografia băiatului. Din păcate e o tumoră cerebrală. Trebuie să facem mai multe investigații să vedem exact ce tip, cât de gravă e situatia, zice.
Parcă mi-a picat cerul în cap! Eu, care am anunțat de sute de ori vești proaste la familii, care am văzut oameni murind aproape zilnic… Credeam că nimic nu mă mai poate da peste cap. Ei bine, m-am înșelat nimic nu te pregătește pentru așa o veste, când e vorba de copilul tău.
Au urmat zile de coșmar. RMN-uri. Biopsii. Ședințe peste ședințe cu oncologi. Cuvinte tehnice, pe care, ironic, le știam pe de rost, dar de data asta sunau ca niște sentințe.
Glioblastom multiform, grad IV. Agresiv. Inoperabil din cauza poziției. Tratamentul: chimioterapie și radioterapie, doar ca să mai încetinim din evoluție, dar pronosticul e sumbru.
Când oncologul ne-a explicat toate astea, Octavian era lângă mine. Băiatul meu. Copilul meu. Asculta, calm, că are cancer cerebral în ultimul stadiu.
O să mor?, întreabă cu o voce calmă de mă dă gata.
Doctorul îl privește cu empatia aia pe care am exersat-o la perfecție și eu atâția ani. O să facem tot posibilul să-ți mai dăm timp, răspunde.
Timp în plus. Nu o să te faci bine. Doar… timp.
În acea seară m-a luat în brațe și mi-a șoptit: Mamă, nu plânge. O să luptăm împreună.
Și-am început să luptăm. Chimioterapie la două săptămâni. Octavian a rămas fără păr, a slăbit văzând cu ochii. Vomita aproape non-stop. Niciodată nu s-a plâns. N-a întrebat niciodată de ce mie?. N-a încetat să zâmbească.
Prietenii lui au venit să-l vadă, la început des, apoi tot mai rar. Știți cum sunt adolescenții greu să digere o asemenea poveste la 16 ani.
Dar Daniel, cel mai bun prieten al lui din clasa întâi, n-a lipsit niciodată. Vine zilnic după ore, îi povestește ce s-a mai întâmplat, îi aduce temele. Se joacă pe PlayStation chiar dacă Octavian abia mai poate ține telecomanda.
Într-o după-amiază pregăteam cina, iar Octavian stătea cu Daniel în cameră. Ușa, întredeschisă.
Ți-e frică?, îl aud pe Daniel.
Tot timpul, răspunde Octavian încet. Dar nu-i zic mamei că are destule pe cap.
De ce ți-e cel mai frică?
Să rămână mama singură, să sufere, să nu pot să mă despart cum trebuie de ea, să creadă că are vreo vină.
Am fugit la mine în cameră să nu mă audă.
Tratamentul nu are efect. Tumora crește. Doctorii deja vorbesc de îngrijiri paliative calitate, nu lungime de viață.
Cât timp mai are? Nimeni nu știe poate trei luni, poate șase, poate și mai puțin.
Azi dimineață, Octavian m-a rugat să-l duc la școală. De săptămâni nu a fost, abia se mai ține pe picioare. Vreau să-i mai văd o dată pe colegi, vreau să fiu și eu, măcar pentru câteva ore, normal, mi-a spus.
L-am dus. L-am ajutat să coboare din mașină. Atât de slab și de firav! Copiii l-au primit cu îmbrățișări, doamna profesoară preferată i-a zâmbit larg. I-am văzut iar zâmbetul adevărat preț de câteva minute era pur și simplu… Octavian, și nu băiatul cu cancer.
La trei ore după am venit să-l iau. Era epuizat, dar fericit.
Mulțumesc, mamă, mi-a zis pe drum. Mulțumesc că m-ai dus. Mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine. Ești cea mai bună mamă din lume.
Iar tu ești cel mai bun fiu din lume, i-am răspuns.
Mamă, zice după o pauză, cu glas domol, când nu voi mai fi, să fii fericită. Să trăiești. Să nu-ți plângi viața după mine.
Octavian, nu vreau să aud…
Trebuie să vorbim și despre asta, mamă. Știm amândoi ce va fi. Am nevoie să-mi promiți că o să fie bine cu tine, că mergi mai departe, că te gândești la mine cu zâmbet, nu numai cu durere.
I-am promis. Dar, între noi fie vorba, nu știu dacă mă voi ține de cuvânt.
Acum doarme în camera lui. L-am privit câteva minute mai devreme atât de liniștit pare… mic, încă, inofensiv, copilul meu.
Mâine dimineață vine asistenta de la îngrijiri paliative să-l vadă. Poimâine mergem iar la oncologie pentru cine știe ce alte vești de parcă nu ar fi toate la fel, deja.
Stau pe canapea cu o cafea rece în mână și mă uit la pozele de pe perete. Octavian bebeluș, Octavian în prima zi de grădiniță, Octavian la ziua de 10 ani. Octavian, acum șase luni, sănătos, radios, fără să știe ce urmează.
Nu știu cum trăiești mai departe după asta. Cum îngropi un copil de 16 ani? Și el, care nici n-a apucat să trăiască pe bune…
Dar pentru el, o să încerc. O să fiu tare cât are nevoie de mine. O să-i zâmbesc, să-i fie mai ușoare zilele ce-i mai sunt.
Iar după… ce va fi, va fi. Mă voi gândi atunci. Acum, tot ce contează este să-i fiu alături.
Cum îi spui copilului că-l iubești, când știi că timpul e pe terminate? Cum strângi o viață de dragoste în câteva zile care au mai rămas?
