Mă cheamă Petru. De douăzeci de ani lucrez la Biroul de Bagaje Pierdute și Găsite din Gara Centrală din Chișinău. Zgomote, voci strigate în difuzoare, miros de motorină amestecat cu cel de covrigi proaspeți cam așa e lumea mea zi de zi, în mijlocul unei agitații fără cap.
Dar printre umbrele fugarilor și călătorilor cu ochii pierduți după trenuri văd mereu pe Ancorații. Ei nu urcă niciodată în vreo garnitură, ci își strâng la piept trei-patru genți grele, uriașe, pline cu viața lor risipită. Își târăsc geamantanele până la baie, apoi mai departe prin food court. Sunt oameni fără casă sau în căutarea unui început, iar tot avutul lor încape în câteva sacoșe. N-au cum să se prezinte la vreun interviu cu sacul de dormit pe umăr. Nu pot să-și caute un apartament, fiindcă nu pot lăsa totul nesupravegheat. Dulapurile de la gară costă 400 de lei pe zi ca și cum ar cere cerul printre stele.
Iarna trecută, a apărut un tânăr, Ovidiu. Curat, bărbierit, cu o cămașă cât de cât prezentabilă, dar avea după el două valize uriașe și un rucsac de drumeții. Își făcuse din banca de lângă ghișeul meu cuib. Părea captiv. Am un interviu la ora două, mi-a spus într-o marți, stresat, la Depozite. Dar nu pot merge cu… toate astea după mine. Și-a lovit valiza, supărat. Dacă le las aici, mi le fură. Dacă le iau cu mine, află că sunt fără acoperiș și nu mă angajează.
M-am uitat la camera de Bunuri Pierdute din spate, plină de umbrele și haine uitate. Dă-mi mie bagajele, i-am zis. Cum? Ți le trec ca Găsite În curs de revendicare. Ai 24 de ore la dispoziție. Du-te la interviu, vino înapoi până la finalul turei mele.
S-a uitat la mine de parcă i-aș fi întins o plasă de aur. Mi-a împins geamantanele peste tejghea. Când a rămas fără povară, parcă s-a ridicat cinci centimetri mai sus. A ieșit pe ușă în fugă. La cinci seara s-a întors cu zâmbetul până la urechi. M-au chemat la al doilea interviu, mi-a spus.
Așa am început să fac pentru alții. Îmi dezvoltasem sistemul propriu. Dacă vedeam vreun om încercând să se spele pe ascuns la oglindă, cu rucsacul aninând, îi dădeam un semn. Pune eticheta, îi șopteam. Țineam o agendă specială. Jurnalul Ancorei. Nu mai păstram pierderi. Le păstram poverile, cât să poată respira câteva ore.
Au dat de mine după trei luni. Șeful meu, domnul Vlăduț, a găsit șase bagaje fără aprobare în camera din spate. Petru, faci magazie pe gratis aici, a tunat. E pericol legal. Nu e magazie, i-am răspuns. E program de sprijin la angajare. Geanta roșie? Acum e la interviu la cantină. Cea albastră? Tipul dă BAC-ul chiar acum.
Mi-am scos jurnalul. Ovidiu a venit săptămâna trecută. Nu mai avea nevoie de ajutor. Și-a luat bilet, s-a mutat într-o garsonieră, apoi a plecat cu trenul la Bălți să-și vadă mama.
Vlăduț s-a uitat la bagaje, apoi la mine. N-a zis nimic. Nu m-a dat afară. Din contră, a eliberat un dulap vechi, chiar la intrare, și a pus acolo un anunț: Dulapuri gratuite pentru cei care caută serviciu. Vă rugăm să-l contactați pe Petru.
Acum avem parteneriat cu adăpostul din sector. Cine vine cu invitație la interviu, primește un jeton pentru dulap. Am 62 de ani. Încă aplic etichete. Dar am învățat că nu poți porni mai departe, dacă duci tot trecutul pe umeri. Uneori, cel mai mare dar pe care-l poți oferi nu e o bancnotă, ci doar un loc sigur unde să-ți lași povara, ca să pășești printre vis și realitate cu spinarea dreaptă.
