Mă cheamă Florin. Lucrez de douăzeci de ani la biroul de bagaje pierdute din Gara Centrală din Chișinău. E mereu gălăgie, călători grăbiți, anunțuri neîntrerupte și miros de motorină amestecat cu simigerie. Printre toți acești oameni grăbiți, îi observ pe cei pe care-i numesc Înnodații. Sunt cei care nu urcă niciodată în tren. Stau pe bănci cu trei sau patru genți grele. Le trag cu ei la toaletă, la bufet, peste tot. Sunt fără adăpost sau într-un moment dificil în viață, iar tot ce au de preț se află în acele genți. Nu pot merge la interviuri pentru că nimeni nu-i primește cu un rucsac imens după ei. Nu pot închiria o garsonieră pentru că nu-și pot lăsa lucrurile nicăieri când merg să o vadă. Vestiarele din gară costă vreo 350 de lei pe zi. Parcă ar costa cât tot pământul.
Iarna trecută, un tânăr, Mihai, a început să vină pe la gară. Era bine îmbrăcat, bărbierit, dar trăgea după el două trolere enorme și un rucsac de drumeție. Dispărând zilnic lângă tejgheaua mea, părea copleșit. Am interviu la ora 14, mi-a spus într-o marți, răvășit. La depozitul de lângă șoseaua Muncii. Dar nu pot merge… cu toate astea după mine. Și-a lovit trolerul cu piciorul. Dacă le las, cineva le fură. Dacă le iau, văd toți că sunt fără casă și nu mă angajează nimeni.
M-am uitat la încăperea din spate cu obiecte găsite pe acolo uită lumea umbrele și pălării vechi. Dă-mi mie gențile, i-am spus. Cum adică? Le etichetez ca Găsite – Așteaptă Proprietar. Ai 24 de ore. Du-te la interviu și revino până termin tura.
S-a uitat la mine de parcă i-aș fi dat sufletul înapoi. Mi-a împins trolerele peste tejghea. S-a îndreptat de spate și parcă era deja cu un cap mai înalt. S-a grăbit afară. S-a întors pe la 17, strălucind de bucurie. M-au chemat la al doilea interviu, mi-a zis.
De atunci, am început să fac la fel și pentru alții. Totul a fost să găsesc o metodă. Dacă vedeam pe cineva încercând să se spele la chiuvetă, luptându-se cu bagajele, îi făceam semn. Lasă la mine, îi șopteam. Aveam un caiet special. Îl numeam Registrul Înnodaților. Nu depozitam lucruri pierdute, ci grijile lor, ca să poată fi liberi măcar câteva ore.
Trei luni mai târziu m-a prins șeful. Domnul Popa a găsit șase trolere neoficiale în depozit. Florin, ai transformat biroul într-un depozit gratuit!, m-a apostrofat. Este o problemă de securitate. Nu e depozit, i-am zis. E un ajutor pentru angajare. Geanta roșie? E a unei doamne care acum dă interviu la cantină. Cea albastră? A unui bărbat care dă examen la seral.
I-am arătat registrul. Mihai a revenit săptămâna trecută. Nu și-a mai lăsat bagajul. Își cumpărase bilet. Are chirie. S-a dus la Bălți să-și vadă mama.
Popa s-a uitat la genți. S-a uitat la mine. Nu m-a concediat. Dimpotrivă, a golit o magazie de la intrare și a pus o firmă: Vestiare pentru Cariere. Gratuit pentru cei în căutarea unui loc de muncă. Îl găsiți pe Florin.
Acum avem parteneriat cu adăpostul local. Cine are interviu, primește un jeton pentru dulap. Am 62 de ani. Mai prind câte o etichetă de bagaj, dar am învățat: nu poți porni la drum cu toată povara după tine. Uneori, cel mai mare ajutor nu e un pumn de bani, ci doar un loc sigur unde să-ți lași poverile, măcar pentru un timp, ca să treci pragul unei șanse cu fruntea sus.
