Mă numesc Dorin. De douăzeci de ani lucrez la Biroul de Bagaje Pierdute și Găsite la Gara Mare din Chișinău. Mereu e gălăgie, lume alergând, difuzoare răsunând, miros de motorină amestecat cu miros de covrigi calzi.
Dar eu îi văd pe Înrădăcinați. Sunt acei oameni care nu urcă niciodată în tren. Stau pe bănci, cu trei sau patru genți grele. Le târăsc cu ei la toaletă, le cară spre chioșcul de plăcinte. Mulți nu au casă ori trec printr-o perioadă de răscruce; tot ce au încape în acele sacoșe. Nu pot merge la interviuri cu sacul de dormit după ei. Nu pot să-și vadă o locuință, fiindcă nu-și pot abandona bagajele nici măcar pentru un ceas. Spațiul de depozitare costă 400 lei pe zi. Pentru ei, asta înseamnă ca și cum ar fi o mie de ani de muncă.
Iarna trecută, un tânăr pe nume Radu a început să apară zilnic. Era bărbierit proaspăt, cămașă curată, dar două trolere imense și un rucsac îl țineau lipit de podea. Ședea aproape de ghișeul meu, parcă prins în capcană. Am interviu la ora două, mi-a zis într-o zi de marți, cu un tremur în voce. La depozitul de la marginea orașului. Dar nu pot să car toate astea. Își lovea ușor valiza cu piciorul. Dacă le las, dispar. Dacă le iau cu mine, văd că-s fără casă și mă resping.
M-am uitat spre camera de Obiecte Pierdute, unde se adunau umbrele uitate și paltoane năpădite de praf. Dă-mi bagajele, i-am zis. Ce? Le trec pe fișa de Găsite Așteaptă Ridicare. Ai 24 de ore. Fugi la interviu. Revino la mine înainte să termin tura.
S-a uitat la mine de parcă i-aș fi dat sufletul înapoi. Mi-a împins sacoșele peste tejghea. S-a îndreptat din spate; fără acea povară părea cu un cap mai înalt. A ieșit zburând. Pe la cinci s-a întors cu zâmbet până la urechi. M-au chemat și mâine, a zis.
Am început să fac asta și pentru alții. Cu timpul am inventat un sistem. Dacă vedeam pe cineva încercând să se spele pe față la oglinda din baie, dar luptându-se cu bagajele, îi făceam semn. Trece-le la etichetat, șopteam. Am ținut o carte specială Registrul Înrădăcinaților. Nu adunam nimic pierdut. Le păstram poverile pentru câteva ore, cât să poată trăi o zi întreagă.
Trei luni mai târziu, șeful meu, domnul Tofan, a descoperit șase genți neautorizate în depozit. Dorin, aici faci depozit gratuit, nu serviciu! mi-a trântit. E risc pentru gară! Nu-i depozit, e program de ocupare, i-am răspuns. Geanta roșie? Doamna care e la interviu la restaurantul din colț. Cealaltă? Băiatul dă acum proba la Bac.
Am deschis registrul meu. Radu s-a întors săptămâna trecută. Nu mai avea nevoie de spațiu. Își cumpărase bilet. Avea un apartament. Pleca să-și vadă mama la Bălți.
Tofan s-a uitat la genți. S-a uitat la mine. Nu m-a concediat. În schimb, a golit o debară veche de lângă intrare. A pus o plăcuță: Vestiare gratuite pentru cei ce caută serviciu. Întrebați de Dorin.
Acum, ne-am asociat cu adăpostul din oraș. Cine are interviu primește un jeton pentru vestiar gratis. Am 62 de ani. Pun etichete pe bagaje. Dar am aflat că nu poți merge înainte cu tot trecutul în cârcă. Uneori, cel mai mare cadou nu e o bancnotă, ci un loc sigur unde să-ți lași traista, cât să treci pragul cu capul sus.
