Mă duc la una tânără, a anunțat moșul de 65 de ani în timp ce își făcea valiza, dar în doar o oră s-a întors în lacrimi.
Mă duc la fata tânără! a spus, tare, Nicolae Preda, făcând eforturi să îndese în troller un pled cu pătrățele care nu părea să vrea nicicum să îl părăsească.
A zis-o ca și cum ar fi pornit spre Lună sau ca și cum tocmai ar fi descoperit America. Cu voce tare, patetică, de parcă și-ar fi dorit să audă toți vecinii, ca la o bombă ce se pregătea să explodeze.
Dar bomba nici n-a pocnit, nici n-a scârțâit.
Lenuța, soția, stătea lângă masa de călcat, trecând cu strictețe fierul peste cămașa lui de duminică. Aburi ieșeau șuierând, umplând apartamentul de miros de rufe curate și liniște.
Am auzit, Nicolae, i-a răspuns calm, fără să ridice privirea. Ți-ai pus lenjerie groasă? E noiembrie, nu cred că fata aia o să-ți trateze rinichii.
Nicolae Preda s-a înțepenit, cu o șosetă de lână în mână. Se aștepta la orice: farfurii sparte, leșin, implorări să nu plece sau măcar o amenințare că îi sună băieții.
Dar nu se aștepta la atâta calm și la o întrebare banală despre lenjerie.
Ce legătură are lenjeria, Lenuța?! s-a răstit el, simțind cum se înroșește la față. Eu vorbesc despre dragoste! Despre o viață nouă, un renaștere!
A îndesat pledul, s-a aruncat peste valiză cu toată greutatea și a tras fermoarul. Trollerul a scârțâit de parcă era genunchiul lui, dar până la urmă s-a închis.
Iar tu numai la ciorapi și la lenjerie! Nu vezi nimic dincolo de proza vieții! Acolo-s fluturi, acolo-i energie!
Așa-i zice energiei asteia? Lenuța a pus cămașa pe umeraș și i-a întins-o tacticos. Sau e doar Iepurașa la tine în telefon?
O cheamă Mirela! s-a îndreptat el mândru, apucându-și cămașa. Și nu e o femeie oarecare, e muza mea!
Lenuța abia a zâmbit. Ea știa bine că singura poezie care îi plăcea lui Nicolae era la mesele festive, când scotea toasturi lungi la paharul de vin.
Mirela, frumos nume! Câți ani are muza matale? l-a întrebat, privind peste ochelari.
Douăzeci și opt! a răspuns, privindu-și soția cu o provocare în glas.
Lenuța și-a lăsat fierul de călcat deoparte și l-a fixat cu ochii aceia de femeie care a văzut multe la viața ei. Ca atunci când te uiți la un dulap vechi la care tocmai i s-a rupt ușa.
Nicolae, omule, ai șaizeci și cinci de ani. Te ține lombosciatica și ai regim că ai ficatul făcut scrum.
A oftat apoi:
Ce ai de gând să faci cu domnișorica asta de douăzeci și opt de ani? Poezii o să-i reciți?
Ce te interesează pe tine?! a izbucnit el, apucând valiza. O să călătorim! O să ne plimbăm pe sub lună! Viața abia începe! Mai am energie de dat!
A ridicat trollerul, dar abia l-a urnit de jos. L-a pocnit o durere în spate, dar nu s-a văitat. Să nu vadă Lenuța vreo slăbiciune.
Ai grijă să iei pastilele de tensiune, Don Juan, i-a strigat Lenuța, întorcându-se la călcat fața de pernă. Sunt în sertarul de sus de la comodă. Și unge-te cu cremă pe șale.
Nu-mi trebuie pastile! a mințit cu lașitate el, deși simțea cum inima îi bate ca la tramvai în pantă. Lângă Mirela, mă simt ca la treizeci! Asta e! Rămâi cu apartamentul, eu sunt cavaler.
Mulțumesc de moștenire, a încuviințat ea. Să lași cheia pe noptieră și să duci gunoiul, că tot ieși.
Ăsta a fost cuțitul final. Niciun pic de dramă, nicio criză. Doar du gunoiul.
A luat punga cu gunoaie, și-a băgat bărbia în piept și a ieșit pe scara blocului. Ușa s-a închis liniștit, fără să trântească.
În scară mirosea a pisici și a cartofi prăjiți de la vecini. Trollerul îl trăgea de mână, spatele îl durea, iar telefonul vibra în buzunar.
Probabil Mirela scria, aștepta cavalerul. A deschis telefonul, cu inima fâlfâind: Iubire, vii? Am rezervat la restaurant! De altfel… o mică problemă…
Mesaj: Poți să îmi trimiți 1000 de lei pe card? Mama mea nu are bani de medicamente, iar eu am limită la cont. Îți dau când ajung!
Nicolae a încrețit fruntea. O mie de lei? Ciudat, ieri a fost vorba de cinci sute, săptămâna trecută de șapte sute pentru cursuri. Data trecută de trei sute pentru internet.
A chemat liftul, a tras trollerul în cabină, a apăsat butonul de parter. În oglindă, îl privea un moș cam zăpăcit, cu șapcă, față roșie și ochii plini de îndoieli.
Mă duc la tânără, și-a repetat în gând, dar parcă nu mai suna ca înainte.
Afară era rece, ploua și vântul scutura ultimele frunze din tei. Nicolae și-a târât valiza spre stația de autobuz. Mirela stătea la capăt de oraș, în cartierele noi.
S-a așezat pe bancă, sub acoperișul metalic, și a scos telefonul să-i transfere banii. Degetele-i erau degerate, abia se mișcau. În aplicația de banking: sold 800 de lei. Pensia venea abia peste o săptămână.
Of, a bombănit. A tastat: Mireluță, n-am pe card destul. Îți aduc cash, am la ascunzătoare.
Răspuns imediat: emoji cu ochii peste cap și apoi: Nicolae, ce copilărie! Ia de undeva! Dacă mă iubești, găsești!
Nicolae. Nu domnule Preda, nu dragule, ci Nicolae. Ca pe motanul vecinei.
A simțit ceva straniu în piept. Nu iubire, ci o înțepătură lipicioasă de bănuială.
Și-a amintit că n-a vorbit cu Mirela niciodată video. Mereu am camera stricată, internet slab. Doar profile cu poze ca de revistă.
A vrut să sune totuși, să-i audă vocea. Ton! Ton lung! Apelul tăiat.
Mesaj: Nu pot vorbi, plâng!
Nicolae a rămas în stație, strângând disperat mânerul valizei. Mașinile treceau, stropindu-l cu noroi.
Gerul îl pătrundea prin cămașă și jachetă. Spatele îl durea cumplit, îi venea să plângă.
Mirela, a rostit încet, numele îi suna artificial și lipsit de sens.
Telefonul a vibra din nou: Ai trimis? Dacă nu, nu mai veni! Nu-mi trebuie bărbat care nu rezolvă nimic!
S-a uitat la ecran. Literele alunecau sub privire.
Și-a amintit de Lenuța. Cum îl freca seara cu cremă când îl lua spatele. Cum îi făcea chifteluțe la aburi pe care nu le-a iubit niciodată, dar le mânca pentru că nu mai avea ficatul ca-n tinerețe.
Cum știa unde are ultimele perechi de șosete curate, chiar mai bine ca el.
Nu-mi trebuie bărbat…
Și-a închipuit apartamentul Mirelei: canapea străină, miros străin, reguli străine. Și grija să fie mereu wow, mereu cu buzunarul deschis.
Tot la tânără fata să plătești, să plătești, să plătești… Pentru dreptul la tinerețe.
Și apoi și-a imaginat cum îl va lua spatele acolo, la Mirela. Oare o să-i dea cu cremă? Sau o să se strâmbe și să se ducă în altă cameră?
S-a ridicat greu de pe bancă, cu genunchii trosnind ca niște crengi uscate . Autobuzul care mergea spre cartierul de la margine s-a apropiat, dar el nu s-a mișcat.
A trecut autobuzul, l-a îmbrăcat în gaze de eșapament.
A mai stat o clipă, privind șoseaua pustie. Apoi s-a întors încet, târând valiza, spre casă.
Drumul până acasă părea infinit. Liftul nu mergea clasic! A cărat valiza până la etajul trei pe scări, gâfâind la fiecare palier.
În fața ușii, a lăsat valiza jos și a apăsat soneria. Nicio mișcare.
L-a cuprins o panică: dacă n-o mai găsește? Dacă s-a supărat de-adevăratelea? Poate chiar a schimbat yală!
Cheile le lăsase, prostul, pe noptieră. A apăsat în ciudă încă o dată.
Lenuța! a strigat, cu glas răgușit. Lenuța, deschide!
A cedat zăvorul și Lenuța a apărut în halat, calmă.
Nicolae Preda, cu șapca udă, cu fața murdară, cu valiza în mână și lacrimi amare pe obraji.
Lacrimile alea grele, de autoironie, de rușine, de bătrânețe care vine nu cu înțelepciune, ci cu iluzii absurde.
Eu… a șoptit, pierzându-și vocea. Eu, Lenuța… A venit autobuzul… Ploua… Și am stat să mă gândesc…
A simțit că nu poate spune adevărul. Nu putea să recunoască că Mirela nu era decât o vânătoare de bani. Era prea dureros.
Lenuța s-a uitat la el, la valiză, a oftat și l-a întrebat blând:
Ai dus gunoiul?
S-a uitat la mâna liberă. Punga nu era, o uitase pe bancă la stație.
Am uitat… a mormăit el, cu capul jos.
Lenuța a clătinat din cap și s-a dat la o parte să-l lase să intre.
Intră, Romeo. Se răcește ceaiul. Și spală-te pe mâini, ești plin de noroi.
A intrat în hol și a târât valiza după el. Mirosul de rufe proaspăt spălate și ușor de medicamente i-a invadat nările.
Nu exista parfum mai bun.
S-a descălțat, a intrat în baie. În oglindă îl privea un moș obosit. S-a spălat pe față cu apă rece, ștergând lacrimile și rușinea.
În bucătărie, Lenuța turnase deja ceai în cana lui preferată. Pe masă îl așteptau chiftelele la aburi.
Lenuța, a spus încet, Iartă-mă. Bătrân nebun… Mi-a luat mințile!
Mănâncă! a zis ea scurt, fără să se întoarcă. Se răcește.
Nu, serios. Ce Mirela? Ce muză? Fără tine, nici nu știu unde-i polița de asigurare…
În dosarul cu acte, în sertarul de sus, a răspuns automat Lenuța, așezându-se și ea. Te rog, Nicolae, nu mai juca teatru. Te-ai întors, gata.
A molfăit bruma de chiftea, și i s-a părut mai bună ca orice meniune din restaurant.
Și Mirela aia… a încercat să mintă, să salveze cât de cât aparențele, fuma, imaginează-ți, și vorbea urât de tot!
Lenuța i-a aruncat o privire peste ochelari, cu ochii sclipește de-un haz ascuns.
Vai de mine, ce grozăvie, a zis serios. Normal, tu, suflet fin, nu ai avut răbdare.
Desigur! a prins curaj Nicolae. I-am zis: Domnișoară, vocabularul nu vă prinde! Și ea…
A dat din mână:
Am înțeles că am greșit. Gol, acolo nu-i nimic, Lenuța. Nimicul absolut.
Mai bine că ai aflat la timp, a dat din cap ea. Bine că nu la Starea Civilă.
A venit și i-a pus tubul cu cremă pe masă.
Ți-a prins spatele, să car valiza aia, nu?
Moșul s-a rușinat:
Puțin…
Hai, dezbracă-te. Ți-o ung eu, ca să nu crăpi.
Și i-a uns spatele, cu mâini ferme și sigure.
Ardea, dar era un foc vindecător.
Lenuța, a mormăit el spre masă.
Mh?
Știai că mă întorc?
Desigur.
De ce?
Lenuța i-a dat o palmă ușoară după umăr, semn de final:
Pentru că n-aveai lenjerie, ciorapi sau pastile în valiză.
A zâmbit șiret:
Doar pledul și cojocul meu vechi, ce te-am rugat să-l duci la curățătorie.
Nicolae Preda a încremenit:
Cojocul?
Da, cojocul. Te-am văzut cum îl îndeși. Fără ochelarii mei n-ai fi băgat de seamă nimic.
A tăcut jumătate de minut, digerând ideea că a plecat spre viață nouă cu pledul și cojocul soției.
Pe urmă, a început să râdă. Întâi încetișor, apoi tot mai tare. Râsul s-a transformat în tuse, apoi iar râs adevărat.
Lenuța s-a uitat la el și i s-au mișcat și ei buzele fluturând a zâmbet.
Ce moș caraghios, a zis fără supărare. Hai, domn călător. Termină chiftelele, că mâine mergem la țară, avem borcane de coborât la beci. O să ai parte de sport și aer curat.
Mergem, Lenuțo, mergem, a încuviințat Nicolae, ștergându-se la ochi.
Telefonul i-a vâjâit în buzunar. Mirela: Unde ești? Mama e pe moarte!! Trimite măcar 500 de lei!!
A apăsat hotărât Blochează. După care Șterge chatul. A pus telefonul cu fața-n jos pe masă.
Lenuțo, știi ce? Hai să lăsăm borcanele. Poate ieșim la un grătar doar noi doi, să pun eu carnea la marinat cum îți place.
Lenuța și-a ridicat sprâncenele. Nicolae de la grătar nu se atingea de zece ani.
Grătar? Dar cu ficatul cum faci?
La naiba cu ficatul, a dat el din mână. O singură viață avem.
I-a luat mâna aspră și muncită și i-a sărutat-o stângaci, dar sincer.
Mulțumesc, Lenuța, că mi-ai deschis.
Ea și-a retras mâna, dar blând, parcă puțin rușinată.
Hai, mănâncă, Don Juan al meu, că se răcesc chiftelele.
Afară ploaia bătea în geamuri, vântul scutura crengile, dar în bucătărie era cald și lumina blândă. Pe scaun stătea cămașa de gală, mirosea a ceai și cremă.
Parfumul perfect.
Nicolae Preda se uita la Lenuța și se gândea: douăzeci și opt de ani, da, sună frumos.
Dar cine altcineva ar ști că poate a pus din greșeală cojocul nevestei în valiză și tot să fie iertat și primit acasă?
Lenuța?
Ce-i?
Trebuie să duc totuși cojocul la curățătorie. Mâine mă duc.
Du-l, a zis ea. Dar să scoți pledul și din geamantan, că iar mă dor picioarele de frig!
Nicolae a dat din cap și a mușcat cu poftă din chiftea.
Viața mergea înainte, iar, al naibii, chiar nu era atât de rea.
