Eu plec la tinerică! a declarat moșulică Ion Dumitru, 65 de ani, trăgând de valiză, cu un plovăr în carouri care, pesemne, avea rădăcini în dulap și nu dorea nicidecum să devină bocceluță de aventuri amoroase.
A spus-o cu un ton de parcă anunța zborul pe Marte sau descoperirea insulei Serpilor tare, patetic, așteptând să cadă casa peste nevastă, nu altceva.
Dar… nici un incendiu. Nici o explozie. Maxim, ceva abur de la fierul de călcat.
Nevasta lui, Domnica, de-o viață, stătea imperturbabilă lângă masa de călcat și întindea adânc faldurile cămășii de protocol a lui Ion. Fiecare jet de abur spărgea liniștea apartamentului de la Chișinău ca într-o reclamă la prospețime.
Te aud, Ioane, a zis calm Domnica, fără să clipească. Ți-ai pus izmenele flaușate? E noiembrie și tinerea nu cred că are chef să te pună să-ți tratezi rinichii la ea în pat.
Ion a înghețat cu șoseta cu elastic strânsă în pumn, suspendată deasupra valizei ca sabia lui Damocles. Se aștepta la farfurii zburătoare, ciocniri de tensiometru sau, măcar, la un mic infarct teatral ori o chemare a copiilor pe WhatsApp.
Nimic din toate astea. Doar întrebarea fatală despre izmene.
Domnico, ce legătură au izmenele cu iubirea?! a urlat el, cu obrajii în cocoloașe de sânge. Eu vorbesc de iubire! De o viață nouă, de un Renaștere! Nu vezi lumina pe fața mea, femeie? Lumina primăverii?
Și-a înghesuit plovărul, s-a urcat pe valiză ca la circ și a tras de fermoar până a scârțâit bietul bagaj, de ți se frângea inima. Valiza s-a închis cu un icnet asemănător articulațiilor lui Ion.
Dar tu, numai la izmene, tot cu pământul în suflet! a oftat el. Dincolo e vis, e zbor!
Și cum o cheamă pe visul ăsta? zice Domnica, agățând cămașa pe umeraș. Sau e Iepurica salvată la contacte?
Se numește Marcela! s-a îndreptat Ion ca un păun și a luat cămașa. Nu-i doar femeie, e Muză, ai auzit?
Domnica a oftat ușor ironic: poezia cea mai profundă a lui Ion erau toasturile la aniversările din bloc.
Marcela, zici. Frumos. Și câți ani are muza ta?
Douăzeci și opt!, a țâșnit Ion, cu privire de comisar din seriale turcești.
Domnica s-a uitat la el fix ca la un dulap vechi, drag, dar cam șubred și cu balamalele pe ducă.
Ioane, ai șaizeci și cinci de ani, înțelegi? Ai discopatie și ești pe regim, gastrită și la ficat ai restrictii de când te știu.
A oftat.
Ce vrei să-i faci lu Marcela la douăzeci și opt? Poezii să-i reciți?
Nu e treaba ta! a mârâit Ion, smulgând valiza de toartă. Vom călători, vom hoinări sub lună! Să vezi ce energie am!
A ridicat valiza: trădătoarea s-a făcut grea brusc, și-a simțit spatele trosnind. Dar zâmbetul să n-apară, nu-i voie să fii slab în fața aproape fosta.
Nu uita pastilele de tensiune, ia-le din noptieră, i-a aruncat Domnica peste umăr, netulburată, și pomada pentru reumatism. Vezi să nu uiți, Don Juanule.
Nu-mi trebuie pastile! a mințit. Inima îi bătea că nu găseai două bice pe câmp. Marcela mă face să mă simt de treizeci! Las casa, că-s generos!
Mulțumesc, bărbat de casă, a zis domol, lasă cheile pe masă, și ia gunoiul, că ești tot pe drum.
Asta l-a dezarmat. Nici un suspin, nici un ciric. Ia gunoiul.
A apucat punga, a tras bărbia în sus și a ieșit. Ușa, trosc! Nu s-a trântit, ci doar și-a tras zăvorul la loc, ca o bătrână scârțâită.
Casa scării mirosind a pisici neînțelese și cartofi prăjiți de la vecini l-au întâmpinat. Valiza îi rupea mâna, spatele îl trăgea spre trecut, iar telefonul îi țopăia în buzunar.
Marcela, probabil. Femeia visurilor lui.
A chemat liftul, cu inima chitit să vadă mesajul: Dragul meu, vii? Am rezervat masa. De fapt, am o problemă.
Ioane a dat click cu degetul stâng (fraza vieții!): Trebuie să transfer urgent 5000 lei mamei, nu pot de pe card, limita mea s-a terminat, îmi dai tu? La masă îți dau înapoi!.
Ioane s-a strâmbat. 5000 lei? Ieri au fost 3000 la taxi. Alaltăieri, 2000 pe abonament la net. Săptămâna trecută, zece mii cursuri de motivație.
A intrat în lift și s-a privit în oglindă: bătrân respectabil cu șapcă, roșu la față, privire tulbure.
Eu merg la tinerică, și-a spus în sinea lui, dar ceva era brusc ridicol în sintagmă.
Ploua mocănește, iar vântul zbura ultimele frunze. Ion trăgea valiza spre stația de troleu, că Marcela stătea în noile cartiere urcă-n sus.
Pe banca udă, cu degetele bocnă, a deschis banca: sold 4800 lei. Pensia, peste o săptămână.
Fir-ar mama ei de viață, a mormăit.
A scris: Marceluțo, iubirea mea, nu am destul pe card, vin și-ți aduc cash, am eu la borcan.
Răspuns instant: emoji cu ochii dati peste cap. Apoi: Ionică, alții dau și fără să-i rog! Mamei îi e rău! Dacă mă iubești, faci rost!
Ionică! Nu Ion, nu dragul meu. Ca Mîțu de la vecini.
Deja simțea cum bântuie în piept nu dragostea, ci suspiciunea lipicioasă.
Își aminti brusc că niciodată n-a vorbit cu Marcela pe video. Ba-i stricată camera, ba-i pică netul, dar poze de model, cât să hrănești toată strada.
A încercat să-i sune, să-i audă măcar glasul. Tu-tu-tu. Picat.
Nu pot vorbi, plâng! mesaj la două secunde.
Ion a strâns valiza la piept, cât pe ce să înceapă să plângă odată cu ploaia.
Pe ecran, alt mesaj: Ai transferat? Dacă nu, poți să nu mai vii. Nu-mi trebuie bărbat fără inițiativă.
A privit literele, totul i se făceau cuburi de apă în ochi.
Și-a amintit de Domnica. Cum îi ungea spatele cu spirulină ieri, când-l lua junghiul. Cât de atent îi făcea chiftele aburinde, deși el bombănea că iar regim. Cum știa mai bine decât el unde îi sunt șosetele.
Nu-mi trebuie bărbat…
Și-a imaginat apartamentul Marcela-i: canapea străină, miros străin… reguli străine. Să tot fii ia uite ce tare-s!. Să plătești mereu. Pentru dreptul de a sta lângă tinerețe.
Dar dacă îl lovește spatele acolo? O să-i dea cu gel, ca Domnica? Sau se duce la alta?
Ion s-a ridicat încet, de trosnea ca un lemn uscat. S-a uitat la autobuzul spre tinerici nu s-a mișcat din loc.
A dat să urce, dar s-a răzgândit. L-a lăsat să gonească, scuipând gaze pe ghetele lui.
A stat, a privit strada pustie, apoi a apucat valiza și s-a întors. Spre acasă.
Drumul înapoi: coșmar de pensionar. Liftul defect! Slavă administrației de cartier. Trei etaje pe jos cu valiza.
Pe fiecare palier, respira greu, ștergea sudoarea, inima îi zbârnâia de la atâta iubire.
La ușă, a respirat adânc, a suit valiza și a sunat. Liniște.
Panica pumn de gheață în burtă. Dacă nu-i acasă? Dacă s-a supărat rău? Poate a schimbat yala?
Că doar cheile le lăsase deșteptul pe masă! A sunat din nou, apăsat.
Domnico! a strigat. Deschide!
Clianc! Ușa s-a deschis. Domnica, în halatul de casă, nemișcată, calmă.
Ionică stătea în baie de lacrimi, ud, rupt, cu șapca pleoștită, valiza la pământ.
Plângea și îi era rușine. Rușine de el însuși, de bătrânețea care l-a prins bleg.
Eu… a încercat să spună, dar n-a ieșit. Domnico… Era ploaie… Era un autobuz… Și m-am gândit…
N-a putut recunoaște. Îi era prea rușine să-i spună adevărul cu Marcela.
Domnica l-a privit, apoi valiza. A oftat.
Ai dus gunoiul?
Ion s-a uitat la mâna liberă. Nu, uitase la bancă, la stație.
Am uitat…, a îngăimat.
Domnica a dat din cap, s-a dat deoparte din ușă.
Intră, Romeo. Se răcește ceaiul. Și dă-te pe mâini, că ai noroi pe toți pantalonașii.
A intrat în hol, a tras valiza după el. Aerul parcă parfumat cu cearșafuri și, undeva, puțină Alifia bunicii.
Ah, acasă…
S-a descălțat, s-a dus la baie. În oglindă un bătrân obosit. S-a spălat pe față cu apă rece. Lacrimile s-au scurs în chiuvetă, împreună cu umilința.
Când a intrat în bucătărie, Domnica turna ceai cald în cana lui favorită. Chiftele aburinde pe masă.
Domnico, iartă-mă, prostul bătrân! Dracu m-a împins.
Mănâncă, că se răcește, a zis ea, fără să-l privească.
Serios, ce Marcela? Ce muză? Eu fără tine nu știu unde-mi stau polițele de asigurare…
În dosarul roșu, la sertarul de sus, a zis ea, pe pilot automat. Ioane, mă rog de tine, nu mai juca telenovele. Ai venit, iaca, stai!
Mesteca chiftea, și aceea săraca îi părea mai gustoasă ca orice delicatesă.
Știi, Marcela aia…, a găsit curaj să mintă , fumează, femeie! Și-njură, să mă ierte duhul…
Domnica s-a uitat pe deasupra ochelarilor, cu o scânteie în colțul ochiului pe care o ținea bine pitită acolo de ani de zile.
Vai de mine, s-avem pardon! Păi tu, ca un domn adevărat, n-ai acceptat.
Firește! Eu: Doamnă, vocabularul nu vă onorează! Dar ea… ce să-i mai zici.
A dat din mână, oftând:
Am înțeles cel mai rău: suflet gol, Domnico. Vacantă totală.
De acord, a zis Domnica. Bine că te-a lăsat inspirația la stație, nu la oficiul stării civile.
A luat de pe raft un tub cu unguent și l-a pus pe masă.
Spatele te doare, nu, cât ai tărat valiza?
Ion s-a înroșit iar.
Puțin…
Dă jos cămașa, te ung, hai.
S-a lăsat dezbrăcat ca un școlar la doctor, și a simțit iar mișcările ferme, cunoscute ale soției sale.
Ardea, dar ardea vindecător.
Domnico…, a mormăit el.
Ce-i?
Tu știai că mă întorc?
Normal că știam.
De unde?
Domnica l-a bătut ușurel pe umăr.
Nu ți-ai luat nici izmenele, nici șosetele, nici medicamentele.
A zâmbit abia vizibil.
Ai băgat plovărul și… vechea mea haină de blană, pe care te-am rugat s-o duci la curățătorie.
Ion a înghețat, întorcându-se încet.
Blana? Pe bune?
Blana! Te-am văzut de dimineață. Fără ochelari ești ca un cârtițoi.
A căzut o liniște. Ion mesteca la ideea că a plecat la viață nouă cu blana nevestei și plovărul la el.
Și, dintr-o dată, a izbucnit în râs. Mai încet, pe urmă mai tare, până s-a transformat în chicoteală de copil bătrân.
Domnica l-a privit și colțurile gurii îi tremurau discret.
Moșule, tare ești! fără răutate, cu drag. Gata, hai, mănâncă. Mâine la țară, să cobori borcanele în beci. Faci fitness, respiri aer curat!
Mergem, Domnico. Firește că mergem, a zis Ion, ștergându-se la ochi.
Telefonul a vibrat iarăși. Marcela: Unde ești??? Mama moare!! Trimite măcar o mie!!.
A apăsat Blochează. Șterge conversația.
A lăsat telefonul cu ecranul în jos pe masă.
Domnico, hai lasă cu borcanele! a spus, alt Ion. Să facem un grătar? Marinez carnea eu, cu ceapă, cum îți place.
Domnica a ridicat o sprânceană. Era ceva nemaipomenit, Ion nu mai pipaise grătarul de zece ani.
Grătar? Și ficatul?
La naiba cu ficatul, a dat el din mână. O viață avem!
I-a pupat stângaci mâna aspră, de gospodină adevărată.
Mulțumesc că ai deschis, Domnico.
Ea și-a tras mâna, dar nu a supărat-o.
Mănâncă, Don Juan. Să n-o răcești!
Ploua tare afară, vântul lovea în geamuri, dar în bucătăria lor era cald, bine mirositor, cu cămașa de protocol pe scaun și miros de ceai și alifie.
Ion o privea pe Domnica și-și zicea: douăzeci și opt de ani, frumos. Dar cine altcineva știe că poți pune din greșeală blana nevestii în valiză și tot să te lase să intri acasă?
Domnico, a zis el.
Ce e, iar?
Da blana tot la curățătorie o duc. Mâine.
Du-o, a zâmbit ea. Dar să scotocești în valiză, ia plovărul afară, că mă țin de răceală la picioare!
Ion a dat din cap și a mușcat cu poftă din chifteaua aburindă.
Viața mergea înainte. Și, la dracu, chiar nu era rea deloc.
