Jurnal personal, 12 noiembrie, Chișinău
Azi, cu oarecare patos, am rostit cu voce tare: Eu mă duc la tânără! Mă priveam în oglindă, încercând să par hotărât, asemenea unui explorator care anunță plecarea spre Polul Nord. Dar, de fapt, împachetam cu stângăcie plapuma mea pătrată în vechea valiză, care s-a gâtuit sub presiune și a scârțâit de amintiri și vechime.
Am zis destul de tare, să mă audă și Lenuța soția mea de atâția ani, care călca tacticos cămașa mea de ocazie, fără să ridice ochii:
Te aud, Vasile, a răspuns calm, ca și cum nu e mare lucru. Ți-ai pus izmene groase? Afară e noiembrie, tânăra nu cred că-ți va încălzi rinichii
M-am oprit, cu un ciorap în mână, și am simțit cum fața mi se înroșește. Sufletul meu aștepta să explodeze o furtună, un mic cutremur: farfurii sparte, lacrimi, poate un nu mă lăsa!. Dar nu doar o întrebare obișnuită despre lenjeria intimă.
Ce treabă ai tu cu izmenele, Lenuța?! Eu vorbesc despre iubire, despre o nouă viață, despre renaștere!
Cu greu am reușit să închid valiza, stând cu tot corpul pe capac. Avea să cedeze, și ea, ca mine, sub greutatea visurilor.
Și tu, mereu cu grijile astea banale! N-ai și tu pic de pasiune? Dincolo mă așteaptă energie, zbor!
Cum zice fata asta energică? Sau e doar Puiuț la tine în telefon?, a întrebat Lenuța, atârnând cămașa pe umeraș.
O cheamă Doinița! Și nu e oricine, e o muză, femeie cu adevărat!
Lenuța a zâmbit pe sub mustăți. Știa că toată poezia mea se rezuma la toast-urile de la zilele de naștere ale prietenilor.
Frumos nume, Doinița. Și câți ani are muzei tale?
Douăzeci și opt!, am spus, încercând să arăt bătăios.
Lenuța s-a uitat la mine ca la un dulap vechi, care i-a slujit o viață, și deodată i-a căzut o ușă.
Vasile, ai șaizeci și cinci de ani. Ai discopatie și ficatul nu-ți mai permite decât ciorbă de pui.
Ce-ai să faci cu Doinița? Poezie? Discuții filozofice?
Nu te privește! Vom călători, ne vom plimba sub lună! Eu încă pot!
Am ridicat valiza parcă mai grea ca niciodată. Am strâns din dinți, să nu se vadă cât mă doare spatele.
Nu uita pastilele pentru tensiune, Don Juan. Sunt în sertar. Și unguentul pentru articulații.
Nu îmi trebuie! Cu Doinița uit de toate!
Să lași cheia pe măsuță și ia și gunoiul, tot ieși.
Asta m-a terminat. Fără dramă, fără uși trântite, doar ia gunoiul.
Am purtat punga de gunoi ca pe trofeu și am ieșit în scara blocului. Miros de pisici și ceapă prăjită de la vecini. Mâna-mi era trasă de valiză, spatele de povara anilor.
În buzunar vibra telefonul. Mesaj din partea Doiniței: Dragul meu, vii? Am rezervat masă. Dar, să vezi o mică problemă. Mă poți ajuta cu 2500 MDL? Mama mea nu poate lua medicamentele azi
Hmm, ieri era 1500 pentru taxi, alaltăieri încă 1000 pentru internet, săptămâna trecută 4000 pentru cursuri motivaționale. Am intrat în aplicația bancară: 2300 lei. Pensia vine abia luni.
Am răspuns: Doiniță, am doar cash, aduc cât pot la întâlnire.
Răspunsul a fost: emoticon cu ochii dați peste cap, apoi: Vasile, nu fi copil! Împrumută de la cineva, dacă mă iubești!
Nu domnule Vasile, nu dragule doar Vasile, ca pe pisica vecinilor.
Mi-a trecut fiorul. Mă strângea ceva în piept. Să nu fie iubire, ci altceva?
Mi-am dat seama că nu am vorbit niciodată pe video cu Doinița. Mereu nu merge camera, internetul e slab. Poze de Instagram și alte măști.
Am sunat-o, măcar să-i aud vocea. Ton, ton, apoi ocupat.
Mesaj: Nu pot vorbi. Plâng.
Stăteam pe banca udă din stație, ținând strâns de mânerul valizei. Treceau mașini și mă stropeau cu noroi. Ploua tot mai tare.
Alt mesaj: Ai transferat? Dacă nu, nici nu mai veni. Nu vreau un bărbat care nu rezolvă lucruri simple.
M-am uitat lung la ecran, ochii începeau să-mi lăcrimeze. Mi-am adus aminte de Lenuța: cum îmi ungea spatele când nu mai puteam, cum îmi punea șosetele la pereche, cum știa unde e totul în casă.
Nu-mi trebuie bărbat
Mi-am imaginat viața la Doinița: canapea străină, miros străin, reguli străine. Să fii mereu grozav și să plătești. Pentru tinerețe.
Dacă mi-ar împietri spatele acolo, oare m-ar ajuta cineva cu unguent? Sau ar strâmba din nas și ar merge la altcineva?
Am lăsat autobuzul spre Telecentru să treacă. Nu m-am urcat.
După un minut, am început să merg încet spre bloc. Pe treptele blocului am luat valiza în brațe liftul era defect. La fiecare etaj am stat să-mi trag sufletul. Inima parcă îmi sărea din piept. Odată ajuns la ușă, m-a cuprins groaza: dacă Lenuța a plecat? Dacă nu mă mai lasă să intru, că am lăsat cheia pe noptieră?
Am sunat lung la ușă.
Lenuța! Deschide!
După câteva secunde s-a auzit broasca și, în halatul ei, a apărut Lenuța: calmă, ca totdeauna.
Stăteam în prag, leoarcă, murdar, cu șapca zdrentuită în mână. Mi-au curs șiroaie lacrimile, amare, de rușine și ciudă.
Eu vreau să zic am stat la autobuz m-am gândit
Nici nu puteam formula adevărul. Să-i spun că Doinița era o fantomă cu profil de Instagram și nevoie de bani? Prea jenant.
Ea a oftat.
Ai aruncat gunoiul?
Mi-am privit mâna: punga rămăsese în stație. Am spus încetișor:
Am uitat
Ea a dat din cap și mi-a făcut loc să intru.
Hai, intră, Romeo. Ceaiul s-a răcit. Și spală-te pe mâini, că ești plin de noroi.
Mirosul casei a rufe proaspăt spălate și un pic de pastă de mușețel m-a izbit ca un balsam. Nimic nu putea fi mai plăcut.
M-am spălat cu apă rece, să-mi sting rușinea și lacrimile. Când am intrat în bucătărie, Lenuța turna ceai în cana mea preferată. Pe masă, cotlete la abur, de pui, cu piure.
Lenuțo, iartă-mă. Am fost un prost. M-a năpădit ceva
Mănâncă, răcește, a zis ea, fără să se uite la mine.
Pe bune Nu există nicio Doinița. Cine sunt eu fără tine? Nici nu știu unde stă polița!
În mapa cu acte, la sertar, mi-a răspuns pe reflex. Și te rog să nu mai pleci așa cu circul. Ai venit, bravo. Gata totul.
Am mușcat din cotlet. Parcă nu mâncasem ceva mai bun în viața mea.
Doinița n-a fost ce trebuia. Nici nu înjură corect, și fumează, să vezi!
Ea m-a privit prin ochelari, cu căldura aceea pe care nu poți s-o explici.
Vai, ce scandal! Tu profund, ea superficială, mă mir că nu te-ai săturat mai repede.
Asta i-am zis și eu. Am simțit golul sufletesc un vid complet.
Bine că te-ai prins la timp, nu la Starea Civilă.
A luat unguentul, l-a pus pe masă:
Ți-a înțepenit spatele iar, nu?
M-am înroșit:
Puțin.
Dă cămașa jos, să te masez.
Am simțit, ca de fiecare dată, mâinile ei sigure, pricepute. Ardea, dar era vindecător.
Lenuțo, știai că mă întorc?
Normal.
De ce?
M-a bătut ușor pe umăr:
Păi n-aveai la tine nici izmene, nici șosete, nici medicamente. Doar plapuma și șuba mea, aia pe care ți-am zis de mult s-o duci la curățătorie.
M-am oprit. Șuba era la fundul valizei.
Serios?
Da, Vasile. Și ai pus-o pe ascuns, ca un arici orbecăitor fără ochelari. Te-am văzut.
Am râs, mai întâi încet, apoi cu poftă. Lenuța a zâmbit și ea un pic.
Ce-ți mai trebuie, bătrâne! Bine, hai, mănâncă, mâine mergem la țară. Trebuie coborâte borcanele în beci, ai și tu nevoie de mișcare!
Mergem, dragă. Chiar mergem!
Telefonul s-a trezit iar: Doinița: E urgent, mama e pe moarte! Trimite-mi măcar 500 de lei! Am apăsat Blochează și apoi Șterge conversația. Am pus telefonul cu fața-n jos.
Să lăsăm baltă borcanele? Fac grătar, cum îți place, cu ceapă!
A ridicat sprâncenele, surprinsă. Grătar nu am făcut de 10 ani!
Și ficatul tău?
Să-l ia naiba, o zi nu ne omoară!
I-am sărutat mâna, muncită, aspră și dragă.
Mulțumesc că mi-ai deschis, Lenuțo.
A tras mâna cu delicatețe.
Hai, mănâncă, Don Juan. Răcește.
Ploua cu găleata afară, vântul bătea tare, dar în bucătărie era cald, mirosea a ceai și bine.
Mă uitam la Lenuța și mă gândeam: o fi tânăra de douăzeci și opt ceva deosebit. Dar cine știe să-mi dea șuba și să mă lase să intru acasă, doar ea!
Lenuțo
Ce mai vrei?
Șuba tot trebuie dusă la curățătorie O să o duc mâine!
O duci. Dar poate despachetezi întâi valiza. Scoate și plapuma, îmi sunt reci picioarele.
Am dat din cap și am mușcat cu poftă din cotletul cald.
Viața mergea înainte. Și, ce să zic, chiar nu era atât de rea.
