Dragă jurnal,
ploaia se revărsă cu o furie neîncetată, parcă cerul ar vrea să spele fiecare strălucire a Bucureștiului. Asfaltul sclipea sub lumina felinarelor, iar mici râuri de apă curgeau prin șanțuri spre bălțile de pe trotuare, smulgând frunze, butoane de țigări și praful acumulat din zilele trecute. În mașina mea, încălzirea ronțăia în tăcere, învăluindu-mă într-o căldură plăcută. Muzica lentă ce răsuna la radio părea să mă izoleze de furtună, ca o mică bulă protectoare.
Era o după-amiază obișnuită de miercuri, revenisem de la birou după o ședință ce ieșise mai bine decât mă așteptam. Pe scaunul din dreapta stătea un dosar încărcat de acte, iar în minte îmi alergau lista de sarcini. Totul s-a oprit brusc când, la colțul Av. Unirii, am zărit o siluetă mică, adăpostită sub ploaie.
Nu ar fi trebuit să aibă peste opt ani. Părul ei negru era lipit de față de apă, iar geacă era atât de subțire încât părea de hârtie. În mâini ținea un buchet de flori ofilite, împachetate într-un înveliș de plastic deja încrețit. Pantofioarele de material erau complet îmbibate.
Am redus viteza și, fără să gândesc prea mult, am oprit lângă trotuar. Am stat să o privesc câteva secunde. Aș fi putut să trec pe lângă ea, ca mulți alții, dar felul în care strângea florile la piept, ca pe un singur tezaur, m-a făcut să mă opresc.
Am oprit motorul și am deschis ușa. Vântul rece m-a lovit imediat, alături de bâzâitul neîncetat al ploii. M-am apropiat.
Domnule! a strigat ea peste vuietul torenței Nu doriți flori pentru soția dumneavoastră? Sunt foarte frumoase le ofer la preț mic.
Vocea îi era slabă, dar încerca să sune vioi.
Am scos jacheta și i-am pus-o peste umeri. Era mare pentru corpul ei mic, dar cel puțin o acoperea.
Ia i-am spus, dându-i și umbrela mea nu te vei îmbolnăvi așa.
M-a privit ca și cum i-aș fi înmânat un diamant.
Nu, domnule mama mea spune să nu accept lucruri de la străini.
Mama ta are dreptate i-am răspuns dar nu e un cadou. E un împrumut, până termini ce ai de făcut.
A ezitat, apoi a luat umbrela.
Câte flori ai? am întrebat.
Douăzeci de buchete, domnule. O mie de lei fiecare dar le pot lăsa la opt sute, că sunt puțin zdrobite de ploaie.
Am scos portofelul și i-am întins douăzeci de mii de lei.
Le iau pe toate.
Mi-a deschis gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nicio silabă nu a ieșit.
Pe toate? Dar ce vei face cu atâtea flori?
Le voi împărți am răspuns cu oamenii care trec pe aici. Așa toți vor avea o zi mai frumoasă.
Un zâmbet timid i-a înflorit fața.
Mama nu o să creadă.
Unde e mama ta?
Acasă are grijă de fratele meu. E bolnav. De aceea am ieșit eu azi, să nu o udă.
Un nod mi-a strangulat stomacul.
Ia-ți jacheta și umbrela. Și acum, aleargă acasă. Mama ta trebuie să fie îngrijorată.
A strâns bancnotele la piept, a făcut pași și, înainte să întoarcă colțul, a strigat:
Mulțumesc, domnule! Domnul Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Am privit cum se îndepărta, acum protejată de umbrela mea roșie. M-am întors la mașină, udă totuși, dar cu o senzație ciudată: o combinație de tristețe, tandrețe și o ușoară speranță.
Am pornit din nou încălzirea. Aroma florilor a umplut habitaclul, iar în timp ce începeam să le distribuiesc trecătorilor de pe stradă, am simțit că ceva s-a schimbat în mine, deși nu știam încă exact ce.
