Ploaia cădea cu o furie neîncetată, parcă cerul voia să spele fiecare cotlon al orașului. Asfaltul sclipea sub lumina felinarelor, iar mici pâraie se strecurau prin șanțuri spre guri de canalizare, smulgând cu ele frunze, mucuri de țigarete și praful adunat din zilele trecute. În mașina mea, încălzirea ronțăia în tăcere, învăluindu-mă într-o căldură plăcută. Muzica suavă ce izora din radio părea să mă izoleze de furtună, ca o bulă invizibilă.
Era o după-amiază oarecare de miercuri, mă întorceam de la birou după o şedință care se încheiase mai bine decât mă aşteptam. Pe scaunul din dreapta avea o mapă încărcată de acte, iar în minte rotea o listă de sarcini neîndeplinite. Totul se opri brusc când, la colțul Bulevardului Unirii, am zărit o siluetă mică, învârtită de ploaie.
Nu avea decât opt ani. Părul ei închis era lipit de faţă de apă, iar geaca subțire părea că s-a rupt de fir. În mâini strângea un buchet de flori ofilite, încuiat într-un pachet de plastic transparent, deja ridicat în muchii. Pantofioarele de ţesătură erau complet înmuiate.
Am încetinit și, fără să stau pe gânduri, am oprit lângă trotuar. Am rămas să o privesc câteva secunde. Aș fi putut să trec pe lângă ea, ca atâţia alţii, însă felul în care strângea florile la piept, ca pe un singur prilej, ma făcut să mă opresc.
Am stins motorul și am deschis ușa. Vântul rece ma lovit de îndată, însoțit de bătăile neîncetate ale ploii. Mam apropiat.
Domnule! a strigat ea de parcă ar fi luat glasul din mijlocul furtunii Nu doriţi flori pentru soţia dumneavoastră? Sunt foarte frumoase le pot lăsa la preț de nerefuzat.
Vocea îi era slabă, dar încerca să sune veselă.
Miam scos jacheta și iam pus-o peste umeri. Era mare pentru corpul ei roşcat, dar cel puţin o acoperea.
Iai i-am spus, întinzândui şi umbrela mea roşie nu te îmbolnăvi așa.
Ea ma privit ca și cum iaș fi oferit un diamant.
Nu, domnule mama mea spune să nu accept lucruri de la străini.
Mama ta are dreptate, am răspuns dar asta nu e un cadou. E un împrumut, până îţi găseşti un rost.
A ezitat, dar a luat în cele din urmă umbrela.
Câte flori ai? am întrebat.
Douăzeci de buchete, domnule. A câte o mie de lei fiecare dar le pot lăsa la opt sute, că sau stricat puţin din ploaie.
Am scos portofelul şi iam întins douăzeci de mii de lei.
Le iau pe toate.
A deschis gura ca să spună ceva, dar nicio silabă nu a ieșit.
Pe toate? Dar ce vei face cu atâtea flori?
Să le dăruiesc, iam răspuns cui trece pe lângă aici. Aşa toţi vor avea o zi mai frumoasă.
Un zâmbet timid ia luminat chipul.
Mama mea nu o să creadă.
Unde e mama ta?
Acasă, îngrijind fratele meu. E bolnav. De aceea am ieșit eu azi, să nu o lase să se ude.
Un nod mia strâns stomacul.
Păstrează jacheta și umbrela. Și grăbeștete să ajungi acasă. Mama ta trebuie să fie îngrijorată.
A strâns banii în brațe, a făcut câţiva paşi și, înainte să întoarcă colțul, a strigat:
Vă mulțumesc, domnule! Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Am privit cum se îndepărtează, acum protejată de umbrela mea roșie. Mam întors la mașină, udă, dar cu o senzație ciudată: un amestec de tristețe, tandrețe și o speranță uşoară.
Am pornit încălzirea. Aroma florilor a umplut habitaclul, și în timp ce începeam să le împărțeam trecătorilor de pe stradă, am simțit că ceva sa schimbat în mine, deși nu ştiam încă exact ce. Acel moment mia arătat că, chiar şi dintro simplă foloșă de ploaie, poţi să încingi focul bunătății în inima altora iar bunăvoinţa se răspândeşte ca norii după ploaie, lăsând în urmă un curcubeu de speranță.
