30 octombrie 2023 Jurnalul meu
Ploaia se revărsa cu o intensitate necruțătoare, parcă cerul voia să spele fiecare străduță din București. Asfaltul strălucea sub lumina felinarelor, iar mici pâraie se strecurau prin șanțuri spre burlane, smulgând cu ele frunze uscate, cioburi de țigări și praful acumulat de zilele trecute. În interiorul mașinii mele, încălzirea lucra în tăcere, învăluindu-mă într-un călduros confort. Muzica lină difuzată de la radio părea să mă izoleze de furtună, ca o bulă de liniște.
Era o după-amiază obișnuită de miercuri și mă întorceam de la birou, după o ședință care se terminase mai bine decât mă așteptam. Pe scaunul din față stătea un dosar plin de hârtii, iar în minte îmi tot alergau o listă de sarcini. Totul s-a oprit în clipă când, la intersecția având în față, am zărit o mică siluetă adăpostită de ploaie.
Nu depășea opt ani. Părul ei închis era lipit de chip de stropi, iar haina pe care o purta era atât de subțire încât părea de hârtie. În mâini strângea un buchet de flori ofilite, împăturite într-un pachet de plastic transparent, deja ridicat în colțuri. Pantofulețele de material erau complet îmbibate.
Am redus viteza și, fără să gândesc mult, m-am oprit lângă trotuar. Am rămas să o privesc câteva clipe. Aș fi putut trece pe lângă ea, ca toți ceilalți, dar felul în care strângea florile la piept, ca pe singurul său tezaur, m-a făcut să mă opri.
Am oprit motorul și am deschis portiera. Vântul rece m-a lovit imediat, acompaniat de ritmul implacabil al ploii. M-am apropiat.
Domnule! a strigat ea peste vuietul torenței Nu vrei flori pentru soția ta? Sunt foarte frumoase le las la preț mic.
Vocea ei era slabă, dar tot încerca să sune veselă.
Mi-am scos geaca și i-am pus-o pe umeri. Era prea mare pentru corpul ei mic, dar cel puțin o acoperea.
Iaa i-am spus, dându-i și umbrela mea nu te îmbolnăvi așa.
M-a privit ca și cum i-aș fi dat un diamant.
Nu, domnule mama mea spune să nu acceptăm lucruri de la străini.
Mama ta are dreptate, i-am răspuns, dar nu e un dar. E un împrumut până găsești ceva de făcut.
A ezitat, apoi a luat umbrela.
Câte flori ai? am întrebat.
Douăzeci de buchete, domnule. Câte o mie de lei fiecare dar le pot da la opt sute, că sunt puțin stricâte de ploaie.
Am scos portofelul și i-am întins douăzeci de mii de lei.
Le iau pe toate.
Mi-a deschis gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu a ieșit niciun cuvânt.
Pe toate? Dar ce vei face cu atâtea flori?
Le voi da pe stradă, i-am răspuns. Căci toți cei care trec pe aici merită o zi mai frumoasă.
Un zâmbet timid i-a luminat fața.
Mama nu o să creadă.
Unde e mama ta?
Acasă, la grijă de frățiorul meu. E bolnav. De aceea am ieșit eu azi, ca să nu o ude pe mama.
Un nod mi-a strâns stomacul.
Păstrează-ți geaca și umbrela. Și acum aleargă la casă. Mama ta trebuie să fie îngrijorată.
A strâns banii la piept, a făcut câțiva pași și, înainte să întoarcă colțul, a strigat:
Mulțumesc, domnule! Domnul să vă binecuvânteze!
Am privit cum se îndepărta, protejată acum de umbrela mea roșie. M-am urcat în mașină, ud, dar cu o senzație ciudată: un amestec de tristețe, tandrețe și o ușoară speranță.
Am pornit încălzirea. Mirosul florilor a umplut habitaclul, și în timp ce începeam să le dau celor trecători, am simțit că ceva s-a schimbat în mine, chiar dacă încă nu știam exact ce.
**Învățătura pe care am tras**: chiar și un gest mic, făcut din inimă, poate lumina o lume ploioasă și poate schimba pe cineva și pe noi înșine.
