M-am săturat să-l tot îngrijesc pe băiatul dumneavoastră, a spus nora și a plecat la mare.
Violeta Ciobanu avea un fiu.
Om bun, muncitor, dar cu o soție tare ciudată. Ba nu voia să gătească, ba nu voia să facă curățenie. Iar în ultima vreme parcă n-o mai recunoșteai.
Ieri, iar scandal.
Dănuț, îi zice lui, nu mai pot! Ești bărbat în toată firea, dar te porți ca un copil!
Dănuț era bulversat. Nici nu ceruse mare lucru! Doar voia ca Stela să îi potrivească șosetele. Să-i calce o cămașă. Să-i reamintească de adeverința de la medic.
Mama tot timpul mă ajuta, murmură el.
Atunci du-te la mama! a izbucnit Stela.
A doua zi, și-a făcut valiza.
Dănuț, i-a spus calm, eu plec la Constanța. O lună. Poate și mai mult.
Cum adică mai mult?!
Așa. M-am săturat să am grijă de un bărbat-mare-copil.
Dănuț voia să protesteze, dar Stela nici nu-l asculta. A scos telefonul, a format:
Doamna Violeta? Bună, Stela sunt. Dacă fără bonă nu se descurcă, veniți să stați puțin la noi. Cheia de rezervă e sub preș.
A plecat.
Dănuț a rămas singur în apartamentul gol, fără să știe ce să facă. Frigiderul gol, șosetele murdare, grămadă de vase în chiuvetă.
După două zile, a sunat la mama:
Mamă, Stela s-a dus, nu știu unde! Ce fac eu acum?
Violeta Ciobanu a oftat. Iarăși necazuri cu nora.
Vin acum, Dănuțule. Rezolvăm.
A venit într-o oră. Cu o sacoșă de alimente și vechiul ei instinct matern: să le pună pe toate în ordine.
Dar când a deschis ușa a rămas fără cuvinte.
Peste tot dezastru. În dormitor, munți de haine pe jos. În bucătărie, vase murdare. În baie, rufe nespălate.
Și-atunci Violeta Ciobanu a realizat: fiul ei de treizeci de ani nu știa să trăiască. Deloc.
Toată viața făcuse ea totul pentru el. Creștea un copil mare.
Mamă, plângea Dănuț, ce avem la cină? Unde-s cămășile mele? Când vine Stela înapoi?
Fără un cuvânt, Violeta s-a apucat de curățenie. Dar în minte i se învârtea o singură întrebare: ce-a făcut?
Toată viața și-a ferit băiatul de treburile casei. De greutăți. De viață!
Și-acum, fără femei era neputincios.
Iar Stela? Pur și simplu a fugit de acest copil mare lipsit de ajutor.
Și greu să n-o înțelegi.
Trei zile Violeta Ciobanu a stat la fiu.
Și-n fiecare zi observa: crescuse un băiat mare, nu un bărbat.
Dimineața, Dănuț se trezea și începea:
Mamă, ce mâncăm la mic dejun? Unde-i cămașa? Mai sunt șosete curate?
Violeta călca, gătea, făcea ordine. Și se uita cu durere.
Păi, la treizeci de ani nu știa nici să pornească mașina de spălat! Nu știa cât costă pâinea! Nici ceai nu-și turna fără să se ardă la mâini.
Mamă, se văita el seara, Stela s-a schimbat complet! Era și ea, uneori, drăguță Acum se poartă de parcă-s străini!
Tu cum te porți cu ea? întrebă atent Violeta.
Normal! Nu cer cine știe ce. Doar vreau ca soția să fie soție, nu vreo străină acră!
Violeta se uita la el. Doamne ferește. Chiar nu pricepe!
Dănuț, tu o ajuți pe Stela vreodată?
Cum adică? a fost sincer mirat. Eu muncesc! Eu aduc bani! Nu-i de ajuns?
Și acasă?
Acasă? Eu obosesc la muncă! Vreau să mă odihnesc. Iar ea mereu cere ceva: să spăl vase, să merg la cumpărături. Dar astea-s treburile femeilor!
Și, culmea, Violeta și-a auzit propriile vorbe din trecut, ce i le spunea băiatului de mic:
Dănuț, nu umbla, mama spală! Nu merge la magazin, mama e mai rapidă! Ești bărbat, ai treburi mai importante!
Și iată monstrul.
Pe zi ce trecea, se speria tot mai tare.
Dănuț venea acasă – direct pe canapea. Aștepta cina. Aștepta să-i spună ce s-a întâmplat peste zi. Aștepta distracții.
Când cina nu apărea, se bosumfla:
Mamă, când mâncăm? Mi-e foame!
Ca un copil mic.
Cel mai greu era când vorbea despre Stela:
E atât de nervoasă, se văita. Mereu e supărată. Poate să meargă la medic? Poate are vreo problemă hormonală
Poate e pur și simplu obosită? a sugerat mama.
De ce să fie obosită? Amândoi muncim. Oricum, casa e treaba femeii.
E treaba ei?! a explodat Violeta. Cine ți-a băgat asta în cap?!
Dănuț era uluit. Mama niciodată nu îi ridicase tonul.
A patra seară, Violeta a cedat.
Dănuț stătea pe canapea, butona telefonul, ofteând că e plictisit fără soție. În bucătărie grămezi de vase murdare, pe jos șosete, în dormitor patul dezordonat.
Mamă, a oftat el, ce mâncăm diseară?
Violeta era la aragaz și făcea ciorbă, ca de obicei, ca de treizeci de ani.
Și-atunci, a simțit: GATA!
Dănuț, i-a spus, oprind gazul, avem nevoie de o discuție.
Spune, a răspuns fără să ridice privirea din telefon.
Lasă telefonul. Uită-te la mine.
Ceva din vocea ei l-a făcut să asculte.
Băiete, a spus Violeta în șoaptă, înțelegi de ce te-a părăsit Stela?
E o toană, mamă. Femeile-s sensibile. Se liniștește și vine înapoi.
Nu se mai întoarce.
Cum adică nu?!
Așa. S-a săturat, a obosit să te îngrijească ca pe un copil.
Dănuț s-a ridicat în picioare:
Mamă! Ce copil? Eu muncesc, aduc bani!
Și? Violeta s-a îndreptat. Dar acasă ce faci? Ai mâini rupte? Ochii închiși?
Dănuț s-a făcut alb.
Cum poți să spui așa ceva? Sunt fiul tău!
Tocmai de aia spun! Violeta s-a așezat pe scaun tremurând.
Mamă, ești bolnavă? a întrebat el speriat.
Bolnavă, a râs amar. Bolnavă de iubire, nebuna dragoste de mamă. Am crezut că te protejez, dar de fapt am crescut un egoist! Ai ajuns un bărbat la treizeci de ani care fără femeie e ca fără mâini! Care crede că totul i se cuvine!
Dar voia să protesteze Dănuț.
Nici un dar! l-a întrerupt Violeta. Tu crezi că Stela trebuia să fie a doua ta mamă? Să spele, să gătească, să strângă după tine? Pentru ce?
Eu muncesc!
Și ea! Dar pe lângă serviciu ține și casa! Tu ce faci? Zac pe canapea și aștepți să fii servit!
Ochii lui Dănuț s-au umezit.
Mamă, așa trăiesc toți.
Nu toți! a strigat Violeta. Bărbații adevărați își ajută femeile! Spală vase, gătesc, cresc copii! Tu? Tu nici nu știi unde-i detergentul de rufe!
Dănuț a rămas cu fața în palme.
Stela are dreptate, a spus Violeta încet. S-a săturat să fie mama ta. Și eu la fel.
Cum adică, mamă?
Așa. Violeta s-a ridicat și a scos geanta. Eu plec acasă. Tu rămâi aici. Singur. Poate o să devii, în sfârșit, adult.
Mamă, stai! s-a ridicat Dănuț. Cum singur? Cine gătește? Cine face curat?
Tu! a strigat mama. Tu, ca orice om mare!
Eu nu mă pricep!
O să înveți! Sau o să rămâi singur, un infant neajutorat!
Violeta și-a pus paltonul.
Mamă, nu pleca! s-a rugat Dănuț. Ce să fac singur?
Ce trebuia să faci de douăzeci de ani, i-a zis. Să trăiești pe picioarele tale.
Și-a plecat.
Iar Dănuț a rămas, pentru prima dată, complet singur în apartament.
Față în față cu realitatea.
A stat pe canapea până la miezul nopții.
Stomacul îi râdea. Vasele murdare miroseau. Șosetele împrăștiate pe jos.
Naiba, a șoptit el și, pentru prima oară în treizeci de ani, s-a apucat să spele vase.
I-a ieșit stângaci. Farfuriile îi scăpau printre degete, mâinile-l usturau de detergent. Dar a reușit.
A încercat să facă o omletă. A ars-o. A mai încercat: a ieșit comestibilă.
Dimineața a realizat: mama avea dreptate.
A trecut o săptămână.
Dănuț a învățat zi de zi să trăiască singur. Să spele, să gătească, să facă curat. Să meargă la piață, să calculeze prețurile. Să-și organizeze timpul.
A descoperit că e de muncă.
Și-atunci a înțeles ce greu îi era Stelei.
Alo, Stela? a sunat el sâmbătă.
Da, răspunsul era rece.
Ai avut dreptate, a început direct. M-am purtat ca un copil mare.
Stela tăcea.
Trăiesc singur de-o săptămână. Și-am priceput, a ezitat, cât de greu ți-a fost. Iartă-mă.
Stela a tăcut mult.
Știi ceva, a spus într-un final, mama ta m-a sunat ieri. Și și-a cerut scuze. Că te-a crescut greșit.
Stela s-a întors peste o lună.
A revenit într-un apartament curat, la un soț care gătise singur și a primit-o cu flori.
Bun venit acasă, i-a spus el.
Iar Violeta Ciobanu îi suna o dată pe săptămână. Întreba de ei, dar nu insista să vină în vizită.
Și într-o seară, când Dănuț spăla vase după cină, iar Stela pregătea ceai, ea a spus:
Știi, îmi place noua noastră viață.
Și mie, a răspuns el, ștergându-și mâinile într-un prosop. Păcat că am ajuns atât de greu la ea.
Dar am ajuns, a zâmbit Stela.
Și era adevărat.
