Mă săturasem până peste cap de isprăvile mamei tale! Depun actele de divorț, aici se încheie totul! am zis atunci, cu vocea aceea pe care nici nu mi-o recunosc.
Îmi amintesc cum iarna, cheile au trosnit în broască exact în clipa când terminam de curățat firimiturile lăsate de ea pe masă. Erau de la covrigeii cu vanilie pe care îi adusese special pentru nepot, deși Rareș încă nu împlinise un an și nu era indicat să guste atâta zahăr. Petele de cafea, aceleași ca de fiecare dată când duduia cu brațele pe la masă, apăruseră inevitabil mereu cu pretexte pentru a-mi arăta că nu mă pricep să-mi cresc copilul.
Bună, vocea lui Dragoș suna obosită. Și-a pus geaca pe spătarul scaunului, fără să mă privească.
Nu ziceam nimic. Frecam în gol masa, deși deja scânteia. Parcă ceva clocotea în mine, ca o apă pe foc, gata să dea pe dinafară. Ani de zile adunasem în tăcere.
Ce s-a întâmplat? s-a întors spre mine după un timp, simțind că nu-i a bună.
Am aruncat cârpa în chiuvetă. Stropii au sărit pe gresia rece.
M-am săturat de toate năzbâtiile mamei tale! Eu depun actele de separare, Dragoș, ăsta-i punctul final!
Vorbele au țâșnit singure, ascuțite ca o palmă. Nici n-apucasem să plănuiesc să deschid subiectul chiar acum. Dar era prea mult. Prea plin.
Dragoș a rămas stană de piatră. A deschis gura, a închis-o la loc. Apoi a râs, sec, forțat.
Ai pățit ceva?
Ce am avut de zis, am zis. Deși înăuntrul meu urla furtuna, vocea-mi răsuna rece. Strânge-ți hainele. Sau mi le strâng eu pe-ale mele, cum vrei tu.
A intrat în bucătărie și s-a lăsat greu pe un scaun. Și-a trecut mâinile peste față. Eu stăteam cu brațele încrucișate la chiuvetă, privind omul pe care-l luasem de bărbat cu patru ani în urmă, în alb, crezând sincer că ne vom așeza temelia împreună.
Ilinca, hai să discutăm ca lumea…
Ca lumea? am început să râd, amar. Ca lumea a fost azi, când mama ta a intrat pe ușă cu cheia de rezervă pe care i-ai dat-o fără știrea mea și a făcut recenzie la frigiderul meu, mirată că am pus două caserole de mâncare cumpărată.
Doar îi pasă…
Îi pasă, dar îmi face zile negre! tonul mi-a crescut fără să vreau. Săptămână de săptămână, Dragoș! Nicio sâmbătă fără să își bage nasul, să-mi găsească nod în papură la curățenie, la mâncare, la hainele lui Rareș!
Nu zicea nimic. Privea cu ochi pierduți în blatul de la masă.
Azi… am înghițit în sec, cu greu, azi mi-a spus că sunt o mamă proastă. Chiar în fața lui Rareș. E mic, dar deja pricepe multe!
N-a vrut să te rănească…
Nu vrea niciodată! am lovit masa cu pumnul. Dar cum se face, atunci, că mereu eu port vina? Nu voia nici să-mi strice ziua de naștere când toată seara m-a comparat cu nora prietenei sale. Nici când, de Revelion, în fața tuturor, a spus că mă lasă putoare acasă și nu-mi caut de lucru!
Privirea lui Dragoș era obosită, goală, nu revoltată.
Ce vrei să fac?
Frasele acelea… Le așteptasem. Și tot ele m-au făcut să mă prăbușesc, să explodez.
Să mă aperi! Măcar o dată, în trei ani de căsnicie! Să arăți că EU contez înaintea ei!
Nu face din țânțar armăsar…
Ar trebui să mă văd regina dramei, nu?! Asta zici?! am țipat, de-am auzit copilul foindu-se în camera alăturată, prin monitorul acela de copii. Am coborât tonul, forțat. Când ne-a certat că nu putem merge la țară la ea în fiecare week-end, tot eu eram nebuna? Că trebuie să-i dăm socoteală pe banii care se duc? Că decide EA la ce grădiniță merge copilul?!
Ilinca, vrea doar să ne ajute…
Ajutor?! am ridicat punga adusă azi de dânsa. Privește: ne-a adus lenjerie. Pentru mine. Fără să întrebe! Că, citez: Nu ai gusturi, trebuie să arăți bine pentru băiatul meu!
Am stropit masa cu darurile ei: chiloți bej, cu două numere mai mari și un sutien gri, ca acelea de purtat de bunici. Dragoș s-a îmbujorat.
Nu a fost ok, recunosc…
Nu?! E umilitor! Nu mai pot! Mă scol zilnic cu stomacul în gât întrebându-mă ce urmează să-mi strice buna dispoziție azi!
Plimbam de colo-colo, valurile de supărare se rostogoleau.
Iar tu, tu… mereu e de partea ei. Mama n-a vrut. Mama e doar îngrijorată. Mama vrea binele. Dar CINE mă apără pe mine?
Te iubesc, a rostit încet, cu capul plecat.
Dragostea nu e doar cuvinte, Dragoș. Înseamnă să te pui între mine și cel ce mă rănește. Chiar dacă acel cineva e propria mamă.
S-a rezemat de scaun. Se uita spre noaptea adâncă de afară. Decembrie negru.
Îi e greu să se obișnuiască că-s mare, că am familia mea.
Ba mie mi-e greu! Să trăiesc încordată, să-mi păzesc și gândurile în casa mea! Oricând poate intra din nou să comenteze tot!
O să-i iau cheia…
Nu-i cheile problema! m-am așezat lângă el, privindu-l în ochi. Faptul că o lași să se amestece. N-ai spus niciodată stop. N-ai luptat pentru NOI.
Pauză. Doar gâjâitul frigiderului și ticăitul ceasului.
Nu știu să fac altfel, a zis până la urmă. Așa a fost crescută, să controleze tot.
Atunci alege. Ea sau eu.
Dur, ca o secure, dar nu mai aveam altă cale.
Ilinca, nu-i cinstit…
Cinstit? m-am ridicat. Trei ani să înghit rușinea, să tac când mă vorbește de rău în fața alor mei, să mă uit cum la maternitate urlă că Rareș nu seamănă DELOC cu mine?! Asta-i cinste?
S-a ridicat și el. M-a tras spre el. M-am ferit.
Gata, nu vreau. Ori pui niște limite cu dânsa, azi, ori plec.
Ilinca…
Ajunge! Nu mai pot ține capul plecat, nu mai pot cere iertare că nu sunt destul de bună pentru toți!
Telefonul a început să tremure pe masă. Dragoș, crispându-se, s-a uitat la ecran. Pe display: Mama.
Răspunsese.
Da… mamă… da, stai liniștită…
Atunci s-a rupt ceva în mine.
I-am smuls telefonul și am apăsat pe difuzor.
…ai pomenit de apartament? tonul soacrei era încordat. Cel al Valentinei?
L-am privit pe Dragoș. Fețele îi albiseră.
Ce apartament? am întrebat apăsat.
Ezitare. Apoi, cu voce mieros-falsă:
Ilinca, scumpă, nu te privește…
Sunt soția lui! Mă privește direct. Ce apartament?
A încercat să-și ia telefonul. Nu l-am lăsat.
Discutam cu Dragoș… apartamentul surorii mele, Valentina. Se eliberează, îl vând… Ionuț, băiatul, are nevoie, fetei i s-au cerut bani de facultate la București…
Ionuț. Același care la mese de familie mă lua peste picior că-s o visătoare, lăudându-și nevasta secretară orderly și pricepută.
Și?
Mama ar vrea să-l luăm noi. E ieftin.
Cu ce bani?
Tăcere.
Cu ce bani, Dragoș?!
Cu economiile tale, a înghițit, și ceva de la mine…
ECONOMIILE MELE. Cei aproape cincizeci de mii de lei pe care-i pusesem deoparte cinci ani, de dinainte de nuntă. Două joburi am tras, fiecare leu l-am numărat, visam un mic salon de manichiură. Planul era gata.
Deci ați discutat totul fără mine.
Ilinca, e afacere bună, e zonă bună…
Dar eu? Planurile mele? Visurile mele?
Salonul mai așteaptă…
Sunt la treizeci! De doi ani stau cu copilul acasă! Când să mai aștept?!
În difuzor, soacra a început să spună pe repede-înainte:
Ilinca, ai copil mic! Stai liniștită acasă, salonul mai târziu! Apartamentul e investiție bună. Valentina ține prețul doar pentru familie!
Familie, am repetat. Familie care hotărăște pentru mine, ca și cum nu contez.
Am pus telefonul pe masă, privind drept:
Când aveai de gând să-mi spui? Sau doar ai fi luat banii?
Voiam întâi să discutăm…
Cu cine? Cu mama și Ionuț ați făcut deja ședință. Când urma să mă consulți?
Atunci s-a deschis ușa cheia aceea de rezervă. A intrat soacra, mantou de nurcă, obraji roșii de ger.
Ce e aici?! Dragoș, ai auzit cum urlă la mine?!
În urma ei, Valentina. Plinuță, cu zâmbet de superior.
Bună, Ilinca. Am trecut întâmplător, să-ți arătăm actele…
Acte. Fără să mă întrebe.
Ieșiți afară, am spus încet.
Ce-ai zis? ochii-i țâșneau.
V-am rugat să ieșiți din casa mea. Amândouă!
Cum vorbești?! soacra voia să se apropie. Dragoș, auzi cum…
Mamă, poate-ar fi cazul să…
Eu ți-am dat viață, totul pentru tine! Și-acum, din cauza ASTEIA… arăta spre mine, unei nerecunoscătoare…
Tăceți! am urlat, de-a sărit Valentina. Ieșiți! Acum!
Ilinca, ce te ambalezi?! Valentina încerca jovialitate. Apartamentul e ocazie, Ionuț are nevoie, voi și mai mult…
Nu VREM! Eu vreau soț care să mă respecte! Nu familie care mă strivește!
Dar cine ești tu?! a țipat soacra. Te crezi cine știe cine doar că ești tânără? Dragoș te-a luat de nevoie! Dacă n-aveai copil, nu intrai în casa noastră!
Liniște.
Dragoș, palid.
E adevărat? Am rămas împreună doar pentru copil?
Nu răspundea.
Dragoș?
…Te-am iubit…
Ai iubit. La trecut.
Mi-am luat geanta. Telefonul.
Ilinca, stai…
Nu. Cheile pe masă. Ia-ți lucrurile mâine, cât lipsesc.
Nu poți să pleci pur și simplu!
Ba da. Atât de ușor. De la voi. De la FARSA voastră.
Soacra a încercat să mă apuce:
Îl lași pe Rareș?!
Mâine îl iau. Cu poliția, dacă e cazul. Să doarmă liniștit. El nu merită circul ăsta.
Am ieșit pe palier. Aerul tăios de iarnă mi-a înțepat obrajii. Coboram fără să gândesc, cu pasul apăsat.
Dedesubt, Dragoș venea cu mine.
Ilinca, nu pleca! Unde mergi?!
Nu m-am întors. Am coborât. Patru, trei, două etaje…
Pun punct, înțelegi? Vorbesc cu mama. Jur!
Parter. Ieșire. Am tras aer rece și am pășit afară.
M-a năpădit gerul. Mergeam fără să văd pe unde calc. Geaca desfăcută, fularul uitat, nu-mi păsa. Doar să plec. Oricât de departe.
Telefonul vibra: mama. N-am răspuns. Apoi Dragoș. Soacra. L-am oprit de tot.
Am ajuns la metrou. Am stat pe o bancă. Mă treceau fiori nu știu dacă de frig sau de groază.
Ce făcusem?
Am plecat. Fără haine, fără copil, fără planuri. Ca-n filme. Doar că, în filme, eroina mereu găsește ceva mai bun. În realitate…
Stăteam pe banca de gheață într-un decembrie sărac, fără bani la mine portofelul, totul, era acasă. Numai telefonul la mine. Unde să mă duc? La mama? Locuiește într-o garsonieră cu sora mai mică, Larisa, studentă. Nici măcar o saltea să întind.
La prietena mea, Lenuța? Și ei, cu doi copii și bărbatul ei mereu nervos.
Telefonul încă vibra. SMS de la Dragoș: Iartă-mă. Hai să vorbim mâine, calm.
Calm. Ce calm să ai când viața ta e doar un bâlci? Când nu contezi, când totul se decide peste capul tău?
Alt mesaj. Un număr necunoscut: Ilinca, sunt Valentina. Apartamentul e o ocazie. Rareș ar avea și el spațiu. Să discutăm.
Discutăm. Dar niciodată cu mine mereu despre mine. Eu doar primesc verdictul.
M-am ridicat. Am mers la stație. În buzunar, am găsit un card atât aveam. Am intrat la metrou. Am coborât la Ștefan cel Mare. N-aveam țintă, doar am ales la întâmplare.
Pe străzi, luminile orașului pâlpâiau. Vitrinele străluceau, oamenii alergau spre case. Eu eram o fantomă printre ei străină, pierdută, fără rost.
Am intrat într-o ceainărie non-stop. Am comandat un ceai, plătit cu cardul. M-am așezat la geam, privind orașul.
Mă gândeam la Rareș. Dimineața va chema mama. Iar eu n-am să fiu. Dragoș… ce-i va spune? Că a plecat mama lui?
Mi s-a strâns inima. Nu am fugit, nu l-am abandonat. Doar că… am nevoie de timp. Să văd ce fac cu viața mea.
A venit o chelneriță tânără, vreo douăzeci și ceva de ani, cu aer obosit:
Mai doriți ceva?
Nu, mulțumesc.
Nu a plecat, însă. M-a privit atent.
Iertați-mă că vă întreb, dar… sunteți bine?
Am zâmbit strâmb:
Nu prea.
Vreți să povestiți?
Ciudat. O străină, dar mi-a citit sufletul. Sau poate voia doar să treacă timpul.
Am fugit de acasă. De la soț. Chiar acum, acum o oră.
S-a așezat de cealaltă parte a mesei.
Am pauză. Dacă vreți să vă descărcați…
Și am spus totul. Despre soacră, apartament, cum nu mai aveam nimic la mine, nici măcar planuri clare. Cu fiecare cuvânt, simțeam că revin la suprafață, că nu mă mai sufoc.
Ea a ascultat. Apoi a spus:
Știți, și eu am trecut prin ceva asemănător. Acum trei ani. Locuiam cu iubitul, maică-sa între toate. Am înghițit, am sperat să se schimbe. N-a fost deloc așa.
Și…?
Am plecat, ca și dumneavoastră. Fără nimic. Am dormit la cunoștințe, apoi am găsit chirie. Greu, dar parcă pentru prima oară am respirat.
Aveți copil?
Nu. Dar dumneavoastră?
Am băiețel, un an.
Atunci e și mai complicat. Dar tot nu e imposibil. Să nu vă întoarceți. Altfel nu se schimbă nimic. Vă vor apăsa și mai tare.
Am sorbit din ceai.
Mă tem că nu sunt în stare să fac față singură.
Cine zice că sunteți singură? Aveți rude, prieteni. Și oricum, să poți să pleci e deja dovadă că poți orice.
Ne-am dat numerele. O chema Nadia. Chelneriță la ceainărie, mi-a dat mai multă speranță decât soțul în toți acești ani.
Am ieșit din local spre zori. Orașul se trezea. Mi-am verificat telefonul zeci de apeluri pierdute: Dragoș, soacra, mama, Lenuța. Probabil, toți intrigați.
Am tastat un mesaj către Dragoș: Mâine la două ne vedem undeva neutru. Fără mama ta. Discutăm împărțirea și pe Rareș. Nu mă mai suna.
Am trimis. Am plecat.
Aveau să urmeze chirii, judecăți, discuții teribile. Mi-era frică? Da. Dar nu atât cât să mă tem să trăiesc restul vieții sub papucul altora.
Mergeam pe trotuar, cu vântul rece în față. Și pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.
