M-am răzgândit să mă însor
Arcadie stă până târziu în laborator, transferând neîncetat lichide dintr-o eprubetă în alta și studiind tot felul de pulberi. Era convins că munca sa migăloasă va da curând roade și că, într-un final, va putea să arate lumii produsul extras de el din rădăcinile unei plante rare.
Dăruirea cu care bărbatul la 40 de ani se afundă în treabă îl făcea să nu observe privirile interesate ale tinerei femei de serviciu, Ecaterina, venită de puțină vreme la institut. Arcadie, mânat de dorința de a ajunge la rezultat, nu vede cum Ecaterina stă ore întregi, sprijinită într-un mop, și îl privește cu ochii mari, uitând de treaba ei.
Într-o seară, fata, strângându-și curajul, declară:
Domnule Arcadie, stați de dimineață pe același scaun fără să vă mișcați! Nu vreți să bem un ceai? Am adus, din întâmplare, un fierbător la mine. Și câteva cârnăciori făcuți în casă.
Auzind de cârnăciori, Arcadie ridică privirea din eprubete și se ridică de la masă.
Ceai, zici? Și cârnăciori de casă? Păcat ar fi să refuz, adevărat.
Bucuroasă, Ecaterina bagă mâinile tremurânde în rucsac și scoate mai întâi fierbătorul, apoi un recipient cu mâncarea promisa.
Uite, mama mi-a trimis ieri carne de vită, iar eu am făcut cârnăciori cu slăninuță și i-am copt la cuptor.
Fata pune mândră recipientul pe masă. Arcadie își ia automat ochelarii din buzunarul halatului și îi pune pe nas.
În timp ce apa dă în clocot, Arcadie examinează atent recipientul: un vas transparent din plastic cu capac.
Spune-mi, de când ai ținut mâncarea asta în rucsac?
Ecaterina, nesigură, bâlbâie:
De dimineață, cred… Dar de ce?
Hm. Și capacul a fost așa de bine închis tot timpul?
Da, sigur… Nu credeți că s-a stricat? În vestiar oricum e răcoare, că n-a început încă căldura.
Arcadiei i se luptă îndoiala:
Bine atunci, bem doar ceai. Cârnații îi iei acasă.
Ecaterina, care muncise tot aseară pentru cârnăciori, îi smulse supărată recipientul.
Văzându-i sprâncenele strânse la rădăcina nasului, Arcadie pricepu ce are de gând.
Nu, nu deschide! strigă el, făcând semn cu mâinile și retrăgându-se cu batista la nas.
Ecaterina deschise totuși recipientul. Inspiră.
Nu miroase rău deloc! Voi orășenii… Tot vă imaginați cine știe ce. Nu vrei? Atunci mănânc eu!
Pocnind recipientul pe masă, ea începu să toarne ceai.
Arcadie se apropie nesigur de masă. Ceaiul fierbinte îl încălzi. Aruncă o privire spre fata care mesteca de zor cârnăcior.
E din vită? întrebă el.
Da, sigur, dădu din cap Ecaterina, cu obrajii plini.
Arată bine… Chiar miroase apetisant.
Gura lui Arcadie se umplu de apă. Ce poți să-i explici trupului?
Oftând, rosti cu voce tare:
De fapt, temperatura din vestiar, conform regulamentului, n-ar trebui să treacă de douăzeci și două de grade, deci, teoretic, nu prea are ce să se strice…
Ecaterina se întoarse către el.
Ce-ai spus?
Arcadie îi remorcă privirea și văzu un strop de grăsime pe bărbia ei rotundă.
Gândurile i se ciocnesc haotic:
Poftim, ce poftă! Ce aromă! Of, ce-am fost așa tipicar… Dar știi că nu-i indicat să mănânci din-astea păstrate aiurea… Nici nu pare că-i prea isteață la a păstra mâncarea cum trebuie!
Tocmai când termină acest monolog interior, stomacul lui Arcadie începu să-i chiorăie tare.
Și atunci se întâmplă ceva de necrezut. Arcadie se întinde din reflex după cârnăcior, iar membrana subțire crapă în dinți.
Uau, extraordinar. Cine a făcut asta?..
V-am spus, eu! roși Ecaterina de bucurie.
Arcadie mănâncă încântat, cu ochii pe jumătate închiși.
Nu am cuvinte…
Ecaterina aproape că plânge de fericire, ștergându-și ochii și buzele cu poalele halatului.
Ei, până la urmă ați gustat, că tot trăncăneați că-i stricat. Eu mă pricep; gătesc de mică.
***
Arcadie, mulțumit de cină, insistă să o conducă pe Ecaterina la stația de troleu.
Au început să stea de vorbă. Ea îi spune că abia a făcut douăzeci și trei de ani. Parcă ar fi putut să-i fie fiică! Au așteptat mult la stație, troleul nu venea.
Vă aduc mâine biscuiți de casă, zici rușinată fata. Nu cumpăr de la magazin! Vă plac cu morcovi sau cu brânză dulce?
Eu îi mănânc pe toți.
Atunci vă aduc ambele feluri.
Incredibil, dar Arcadie chiar așteaptă cu nerăbdare ziua de mâine.
Și parcă uită de formule și calcule. Noaptea îl veghează cu visuri subtile: Ecaterina își scoate bluza albă, dezvelind un umăr alb ca zahărul.
Arcadie se trezește cu obrajii în flăcări.
Ei, domle! Am trăit patruzeci de ani și nici nu m-am uitat la femei. Uite cum îmbătrânești deodată…
Partea a II-a
Înainte de a merge la părinții fetei, Arcadie era foarte emoționat. În timp ce taxiul îi hurducăia pe drumul cu gropi, el își netezea neliniștit părul rar de pe creștet, încercând să-și acopere locul despuiat.
Cu o seară înainte, Ecaterina, cu capul lui în poală, îi smulsese toate firele albe cu penseta.
Arcadie se rade atent, își pune costumul bun cu cravată, se parfumează.
Ecaterina i se lipește de obraz, ca o pisică.
O să le placi, îl asigură cu blândețe. Mama pricepe repede. Iar tatăl vitreg e blând, de acord cu toată lumea.
Câți ani are mama ta?
Patruzeci și cinci.
Iar eu am patruzeci. O să mă accepte, crezi?
Vai, ce contează? Dacă se supără, îi spun că aștept copil cu tine.
Să nu începem viața cu minciuni, oftează Arcadie.
Ajung la destinație. Arcadie coboară și fuge după căciula pe care vântul vrea să i-o sufle pe uliță.
E iarnă. În orașul lui Arcadie așa nămeți nu s-au văzut niciodată.
Ecaterina plătește șoferul și aleargă către casă, cu ambele genți. El o urmează.
Casa e ca în povești: strâmbă, cu acoperiș de tablă veche și horn cu un vas de fontă întors cu fundul în sus.
Ușa groasă scârțâie sub mânerul învelit într-o pilotă, podeaua de scândură scârțâie sub picioare, iar pereții sunt luați cu straturi și straturi de var, dând un aer nereal locului.
Dumnezeule, cine trăiește aici? Imposibil! O fi vreo magazie de scule? Nici animalele nu cred că ar sta…, se miră Arcadie.
Dar Ecaterina îi șoptește să se descalțe și îl îndeasă într-o cameră mică, cu o sobă în colț și covoare de casă pe jos.
În mijloc, o femeie într-un halat flaușat.
Bună, mamă. El e Arcadie, logodnicul meu. Ți-am zis la telefon, știi, nu?
Femeia îl măsoară răceală, de sus până jos.
Bună ziua, spune Arcadie politicos.
Ea însă îi taie elanul:
Câți ani ai, domnule?
Patruzeci, bâlbâie Arcadie.
Fata mea are douăzeci și trei! Ești prea bătrân pentru ea!
Să mă scuzați, doamnă… Dar o iubesc pe Ecaterina, am serviciu stabil, apartament în oraș, casă la țară…
Da mașină ai?
Nu, din păcate nu prea văd bine, nu conduc… Dar pot să o învăț pe Catinca să conducă, dacă asta vreți…
Bine că-i bună și de șofer! strigă mama. Ce, vrei să faci din fata mea slujnică? Suntem pe vremea boierilor, cumva?
Vai, dar nu despre asta e vorba! Vreau să ne căsătorim, să ne cununăm la biserică, să avem copii… Vă promit, totul va fi cinstit!
Din spatele sobei apare un bărbat zâmbăreț, de vreo treizeci de ani tatăl vitreg al Ecaterinei. E frumos, subțirel, cu ochi mari și păr creț, buze pline. Arcadie îl observă iritat: Iaca bărbat frumos, ce caut eu aici?
Andreiță, nu sta după fundul ăsta, nu mi-o dau pe fată după un moș, zice mama.
Ecaterina exclamă:
Mamă, nu-i frumos! Eu plec cu Arcadie!
Nu ieși din casă!
Se stârnește o ceartă serioasă. Arcadie, la un moment dat, îi lasă mâna Ecaterinei și încearcă să iasă.
Catinca, iartă-mă. Dacă mama ta nu vrea, trebuie să respect…
Dar pe mine mă poate alunga din casă, poate aduce amanți cu douăzeci de ani mai tineri și eu nu am voie să fiu fericită? țipă fata.
Gata, taci și nu te obraznici! strigă mama.
Război!
Arcadie, cu capul între umeri, iese grăbit, iar o taburetă zboară pe lângă urechile lui.
Dă-o-ncolo de însurătoare! Era mai bine în laborator… Ce-mi trebuia mie aventura asta? bombăne el, colindând satul după vreo mașină sau vreo gară.
Nu găsește nimic. Scoate telefonul, nimic, nu e semnal.
Ușor dezamăgit, revine la casa cu vasul de fontă pe horn, unde e liniște. Pe prispă, Ecaterina cu bagajul în brațe:
Tu aici ai rămas? Ce m-am temut că ai plecat…
Am ieșit la aer…, minte el.
Dacă mama nu ne binecuvântează căsătoria, eu plec cu tine, anunță Ecaterina.
Lui Arcadie i-a înghețat picioarele în cizmele subțiri. A început să tropăie și chiar să danseze, ca să nu-i amorțească de tot degetele. Nu-i mai arde de dragoste. Nici nu mai știe dacă o vrea pe Ecaterina, mai ales cu așa familie.
Mama iese pe prispă, cu cojoc pe umeri și cizme de lână, ca o adevărată boieroaică.
Dacă nu mă respecți, drum bun, zice ea rece. De-acum el e răspunzător pentru tine, să nu te mai văd.
Mă duc cu el și gata, răspunde Ecaterina.
Să nu contați pe mine! strigă mama.
Ținându-se de braț, Catinca îi șoptește lui Arcadie:
Fă ceva, dragă!
Nu am semnal la mobil, ce pot face? Mergi la vecini, poate sună cineva pentru taxi.
Pentru prima dată, Arcadie trece printr-o asemenea situație. Îi cedează picioarele, cade în zăpadă și abia mai respiră.
Ce-ai pățit? strigă Ecaterina, agitând satul. El bolborosește:
Mi s-a făcut rău… Aici să fie locul de odihnă veșnică? Vreau acasă…
Nu pleca! urlă Catinca. Arcadie vede iadul cu ochii.
***
Nu prea realizează ce i se întâmplă, dar când un asistent medical apărut de nicăieri îi face un calmant, își revine. Recunoaște tavanul neregulat, pereții spoiți cu var. Se ridică de pe canapeaua ce scârțâie, încercând să dea jos plapuma.
Stați jos! îi poruncește asistenta. Trebuie să vă liniștiți.
Ce am, doamnă?
Criză de hipertensiune. Nu aveți voie să vă enervați!
Nici n-am avut atâtea emoții toată viața… până azi…
Prin fața ochilor îi răsare fața mamei viitoarei soții:
Bătrân și bolnav! îi strigă figura.
Mamă, lasă-l! intervine Catinca.
Ea îi dă ceai cu lingurița. Asistenta se pregătește de plecare, iar Arcadie șoptește:
Nu mă luați cu dumneavoastră?
Unde? Eu nu-s de la salvare, lucrez în sat.
Catinca îl întreabă:
Chiar vrei să pleci? Nu-i nevoie, mama s-a răzgândit. S-a împăcat cu mine.
Dar Arcadie, care de fapt nu mai vrea nimic, se ferește să privească în ochii fetei:
E treaba lor, dar eu dacă scap viu, fug! Nici nu mai calc pe la vreo femeie cât oi trăi
***
Arcadie își termină ziua de muncă, se ridică și îi spune laborantei:
Gata, terminați și voi, am zis de o jumătate de oră. Închid laboratorul, plec.
Laboranta, o femeie timidă de 32 de ani, se rușinează și își așază ochelarii pe față.
Am adus o plăcintă, bem un ceai?
NU! sare Arcadie Cum să bem ceai la muncă? Suntem aici să lucrăm, nu să facem cafele!
S-a terminat programul, îi zâmbește ea.
Mergeți acasă! zbiară Arcadie.
Zâmbetul fetei piere, ea își strânge lucrurile și pleacă.
Nebun, mormăie în barbă, în timp ce pleacă.
Arcadie răsuflă ușurat și încuiă ușa.
Ajunge acasă la timp, pe la opt seara.
Catinca îi deschide ușa imediat ce-aude cheia în yală.
Bună seara, domnule Arcadie.
Ce ai gătit? întreabă fără să o privească.
Supă groasă de rață și colțunași cu cartofi.
Excelent. Am murit de foame. Să notezi cheltuiala pe alimente, să-ți achit la leafă.
Se descalță, se spală pe mâini și merge la bucătărie.
Catinca dansează în jurul lui:
Arcadie, tot supărat ești pe mama mea? Ți-a mărturisit de ce s-a purtat așa: i-a fost teamă că nu o să vrei să mă iei cu adevărat de nevastă…
A vrut doar să mă vândă scump, cum i se pare la țară să nu-mi dea pe nimic. Dar eu tot te iubesc!
Arcadie ascultă absent, învârtind lingura în supă. Nu poate să se bucure de masă.
Sau te-a speriat scandalul? La noi așa e mereu… Ne certăm, ne împăcăm. Nu-i mare lucru…
Arcadie se ridică, o cuprinde de umeri și o conduce, fără multe vorbe, spre ușă, punându-i în brațe bagajul.
E târziu, mergi acasă. Mâine nu veni, las că mănânc colțunași. Poi mâine, te aștept din nou.
Închise poarta în urma fetei în lacrimi, se întoarse la masă și începu să mănânce.
