Nimic nu-mi amintesc. Nu vreau să-mi amintesc nimic. Vreau să uit ceea ce uneori îmi trece prin minte.
M-am născut brusc la vârsta de patru ani. Mult, mult timp nu am putut să înțeleg ce se întâmplă cu mine. O ceață gri mi-a învăluit și mi-a ascuns copilăria timpurie. Totul e învăluit în ceață, morocănos, rău… Un sentiment constant de neputință și plânsetul neîncetat al frățiorului meu mic. Tot timpul îi e foame și plânge. Acest plânset mă urmărește și acum.
Privesc un copil care plânge pe stradă și-mi încremenește inima. Îi scrutez chipul — nu, nu e slab, ține în mâini un covrig. Mă uit la mama sa — frumoasă, tânără, bine îmbrăcată… trează! De ce plângi?! Ai tot ce-ți trebuie! Îmi vine să strig la băiețelul acela — stai, nu mai plânge, oprește-te! Nici măcar nu înțelegi cât ești de norocos! Îmbrățișează-ți mama și nu-i da drumul niciodată!
Cel mai mult mă tem să-mi pierd mama. Mama la care parcă m-am născut când aveam patru ani.
Îmi amintesc cum o așteptam pe biobunica, pe biomamă la orfelinat. Îmi amintesc cum a venit bunica. Nu mâncasem bomboanele și i le-am dat ei, rugând-o să i le ducă lui Ionuț. Le-a luat. Și după o săptămână mi le-a adus ca pe un cadou… doar jumătate din ele. Am fost bucuroasă și așa. Bunica a spus: „Așteaptă-mă”, și nu am mai văzut-o niciodată.
“Oameni buni” mi-au spus că puțin probabil să mă ia cineva. Mama bea, bunica bea, tata a spus că nu sunt copilul lui. Într-o familie adoptivă nici nu mă vor lua, pentru că vine și Ionuț cu mine, și el e bolnav. Nimeni nu vrea copii bolnavi.
Am înțeles imediat. Nici măcar nu așteptam, știam că nu sunt dorită. Dacă nici măcar oamenii mei dragi nu vin după mine, înseamnă că sunt rea. Cea mai rea fetiță din lume. Totul e din vina mea. Din cauza faptului că nu am putut să îmi liniștesc fratele care plângea mereu, am fost luați din casă. Sunt pregătită pentru orice pedeapsă.
Când nu aștepți, nu speri — devine mai ușor. Totul în jur este indiferent. Nu-mi păsa ce mâncam, ce beam, cu ce eram îmbrăcată, unde ne duceau, de ce. Am adormit, nici nu am adormit — am murit. Mai întâi pe dinauntru, apoi trupul meu, susținându-mă, nu a vrut să trăiască.
Mi-era foarte rău. Dureros. Dar am meritat asta. Injecții, perfuzii, pastile și tăcerea… tăcere lungă și apocaliptică. Deodată — respirația cuiva lângă urechea mea. O voce. Pe neașteptate s-a făcut cald și moale. Am deschis ochii. Cineva mă ținea în brațe. Fără grabă, cumva blând, dar foarte strâns. Cineva mă legăna și-mi șoptea la ureche ceva nedeslușit.
Nu-mi amintesc, era un cântec sau o rugăciune. Am închis repede ochii. Poate că era un vis și pleca. Nu, nu! Vis, nu pleca! Acum mi-e atât de bine!
Acesta este momentul pe care îl amintesc cel mai des. A fost prima mea întâlnire cu mămica. Fiul ei s-a îmbolnăvit. În spital i s-a făcut lui Mihai mai bine și a adormit. Mama l-a pus să doarmă, iar pe mine m-a înfășurat în haina ei și m-a legănat. Îmi amintesc mâinile ei, mângâindu-mi părul și îndepărtându-mi-l de pe față. Îmi amintesc mirosul ei, îmi amintesc șoaptele ei lângă obrazul meu.
Îmi amintesc cum îmi era teamă să-mi deschid ochii. Cum lacrimile îmi curgeau pe obraji și mama mi le ștergea cu palma ei fină. Apoi lacrimile ei au început să cadă peste mine. Îmi amintesc cum am început să urlu… nu să plâng, ci să urlu, ca un cățeluș. Durerea care stătea în mine a izbucnit afară în cel mai nepotrivit moment. Fără să-mi deschid ochii, urlam. În întreg spitalul. Doctorii au venit și m-au luat de la mama. Nu mi-am putut ierta că nu m-am abținut, pentru că, dacă aș fi tăcut, îmbrățișările ar fi continuat pentru totdeauna.
Următoarea dată am văzut-o pe mama în „Casa Luminată”. Timpul în care mă vizita a fost foarte greu. M-am străduit din răsputeri să nu cred, să n-o aștept. Sau poate că nu înțelegeam nimic. E greu de spus acum.
Într-o dimineață, mama m-a luat acasă. Niciodată nu am mai fost așa de frumoasă. Totul era nou pe mine. Rochița, colanții, pantofiorii, bluzița și chiar lenjeria intimă. În acea zi am lăsat în urmă trecutul pentru totdeauna.
În noua mea viață aveam totul. Pat și masă, perne și jucării, un dulap plin cu haine frumoase și cărți minunate. Erau Mihai și Lidia. Numai Ionuț nu era…
La început mi-era frică să mă mișc. Mă străduiam să vorbesc și să mănânc mai puțin. Voiam să-i plac mamei și tatălui sau cel puțin să nu-i deranjez. Nu știam cum să mă comport. Și tot așteptam să se întâmple ceva rău. Când pedeapsa mă va găsi. Totul s-a schimbat când mama a spus că nu mă va da nimănui niciodată și pentru nimic!
Orice aș fi făcut. Mi-a spus că sunt copilul ei, iar ea este mama mea. Și asta nu e hotărât de noi, ci de destin. Și destinul știe mai bine. Așa că, a zis mama, să ne distrăm! Câte mormane de frunze de toamnă am împrăștiat în ziua aceea! Părinții ne îngropau în frunzele căzute. Mama ne-a împletit coronițe strălucitoare și am ajuns să arătăm la fel.
Ionuț a apărut acasă pe neașteptate. Nu l-am recunoscut și mult timp nu am crezut că este fratele meu. Când am înțeles pe cine a adus mama acasă, groaza m-a copleșit. Dar dacă va plânge, se va obraznici, va face zgomot?! Ne vor lua din casă. Îl imploram pe Ionuț să fie mai tăcut, nu mă îndepărtam de el, ca să nu strice nimic. Dar chiar dacă el ar fi stricat ceva, mama nu ar fi observat. Oricum, cu Ionuț se întâmpla mereu câte ceva. Frățiorul meu mergea greu, mișca piciorul și mâna nu îi funcționa deloc. Tot timpul dădea peste lucruri și le făcea zob, iar mama doar râdea și îl îmbrățișa. Curând am înțeles că nici lui Ionuț nu îi amenința expulzarea și am încetat să mai fiu îngrijorată.
Orice moment liber încerc să-l petrec cu mama. Stăm ore în șir și discutăm vrute și nevrute. Îmi amintesc cum, într-un grup mare, prietenele mamei povesteau cât aveau copiii lor la naștere. Cum i-au văzut pentru prima dată pe bebelușii lor. Mi s-a părut că mi se duce pământul de sub picioare. Nu puteam să respir.
Mama a zâmbit și a spus că Mădălin s-a născut cu 3800 grame și 52 cm, Simona s-a născut cu 3200 grame și lungimea de 47 cm, iar Ionuț cu 2700 grame și 45 cm, iar Lidia cu 2100 grame și 44 cm, și a povestit cum ne-a văzut prima oară, cât de drăguți și scumpi eram și ce a simțit ea. Am visat atât de mult ca asta să fie adevărat încât, în scurt timp, am crezut în acest basm minunat și l-am înlocuit cu amintirile mele grele.
Mama mă leagăna des, înfofolindu-mă ca pe o fetiță mică. Ador aceste momente. Și chiar și acum, când mă frământă ceva, mă așez lângă mama, o iau de mână și îmi dau seama că nu e nimic mai drag decât acest miros, zâmbetul ei cald, privirea ei grijulie. E uimitor, dar, oriunde aș fi, orice aș face, am în fața ochilor ochii mamei. Pot fi veseli, triști, bucuroși sau îngrijorați, obosiți sau sclipitori. Și întotdeauna iubitori! Mama mă privește cu mândrie sau îngrijorare… dar niciodată cu indiferență sau reproș. Eu, mai degrabă noi toți, ne străduim să fim ca mama noastră. Și dorim tuturor copiilor de pe pământ să vadă ochii mamei lor așa.
Autor: Maria Afloarea.
