Jurnal personal, 15 mai
M-am mutat cu un bărbat pe care l-am cunoscut la Băile Herculane. Iar copiii mei spun că am luat-o razna.
Nici nu apucasem să povestesc cuiva despre schimbarea mea, că am primit un mesaj de la fiica mea, Lăcrămioara: Mamă, am auzit că nu mai locuiești acasă. Glumești, nu-i așa?
Am încremenit. Ieri vorbeam liniștite despre rețeta de chec cu mere, iar acum tonul ei era rece, acuzator.
I-am răspuns că totul e bine și că vom discuta curând. N-a răspuns. Atunci am priceput pentru ea nu era o veste bună. Pentru ea era un scandal.
Eu? Stăteam la masa din bucătăria apartamentului lui Doru, simțeam mirosul de cafea proaspătă și rășină de pin venind de pe balconul deschis, în timp ce el îmi ținea mâna, cu atâta blândețe. Ne cunoscuserăm acum trei luni, dar ce s-a întâmplat între noi era departe de a fi o aventură trecătoare.
Totul a început la cină, în sanatoriu, cu o întrebare: Vi se pare și dumneavoastră ciorba asta prea sărată? Am zâmbit și l-am privit. Apoi lucrurile au curs firesc.
Plimbări împreună, discuții la ceas de seară, schimb de numere de telefon. După ce m-am întors acasă la Craiova, am crezut, o vreme, că rămâne doar un episod plăcut. Dar m-a sunat. Și m-a sunat din nou.
Am început să ne vedem. La început la cofetării, apoi la el în grădină, la Poiana Mare. Era ceva la Doru care-mi lipsise ani la rând: căldură, interes, atenție. Sunt văduvă de șapte ani. Ani în care am trăit cu grijile altora: copii, nepoți, vecine, doctori, farmacii. Pe ale mele nici nu le mai simțeam. Parcă dispăruseră.
Și totuși… am descoperit că pot să simt din nou. Că pot să fiu îmbrățișată într-un fel în care anii dispar, ridurile și singurătatea la fel. Într-o zi mi-a spus: Am o cameră liberă. Poți să vii pe câteva zile. Sau să rămâi cât vrei.
Atunci am simțit ceva ce nu mai trăisem de mulți ani, ca pe vremea când eram fată fluturii aceia calzi în stomac, siguranța că sunt în locul potrivit. Mi-am făcut discret bagajul. N-am vrut să fie scandal, n-am vrut să le dau copiilor explicații.
Pentru mine a fost o alegere din inimă. Pentru ei un capriciu. Când Lăcrămioara n-a mai dat niciun semn, am încercat s-o sun. Mi-a respins apelul.
Băiatul, Dragoș, m-a întrebat sec: Mamă, ce faci? Și a adăugat: Oamenii vorbesc. Nu-i frumos să te porți așa la vârsta ta. Am încercat să glumesc: Ce vârstă, dragule? Abia am împlinit șaizeci și șase! Gluma s-a pierdut undeva între noi.
Pentru ei conta doar că nu mai eram acolo unde trebuia: acasă. Să răspund la telefon, să fiu mereu disponibilă, să ajut, să am grijă de nepoți, să trimit un transfer de lei.
Au început să se supere. Au venit apoi reproșurile: Ai fost mereu responsabilă, iar acum te comporți ca o adolescentă! Nu poți pleca așa, dintr-o dată! Ce o să spună lumea?
Le-am răspuns că nu trăiesc pentru lume. După discuția aceea, a fost și mai greu. Nepoții n-au mai sunat. Nici măcar la ziua celei mai mici nu am primit invitație. M-a durut sufletul. Dar nu m-am întors.
Pentru că aici, în căsuța mică cu miros de iasomie și grădină, cu omul care-mi aduce cafeaua în fiecare dimineață și mă salută cu Bună dimineața, frumoaso, aici mă simt eu. Nu bunică, nu bătrână. Eu.
Seara trecută l-am întrebat pe Doru: Crezi că vor înțelege vreodată copiii? A ridicat umerii: Nu știu. Dar știu că tu te-ai înțeles pe tine. Și asta contează. Am plâns mult în seara aceea. Nu de tristețe, de emoție.
Nu știu ce va fi mai departe. Poate copiii se vor întoarce. Poate nu. Dar știu sigur că nimeni, niciodată, nu are dreptul să-mi spună că e prea târziu pentru iubire. Că dragostea e doar pentru cei tineri.
Fiindcă eu, chiar acum, mă simt tânără. Și poate nu e ușor să fii fericită când alții sunt împotrivă, dar fericirea asta e adevărată. Meritată.
Iar copiii? Au și ei viața lor. Nepoții vor crește. Poate într-o zi mă vor privi nu ca pe cineva care a greșit, ci ca pe o femeie care a avut curajul să fie ea însăși.
Și dacă vreodată mă vor întreba dacă regret ceva… le voi spune că singurul regret e că am așteptat atât de mult. Pentru că niciodată nu e prea târziu să iubești din nou.
