Jurnal personal, luna martie
M-am măritat la cincizeci de ani, cu sufletul plin de speranță că, în sfârșit, mă așteaptă fericirea. Dar nu știam pe atunci ce valuri vor veni peste liniștea mult căutată
Toți cunoscuții mă tachinau spunându-mi profesoara clasei. Îmi plăcea să descopăr mereu lucruri noi, iar după ce mi-am terminat masterul am ajuns bibliotecară la Chișinău. Viața mea a fost mereu una disciplinată, departe de agitația relațiilor. Dar, cum se mai întâmplă, un prieten comun mi l-a prezentat pe viitorul meu soț. Gheorghe avea 59 de ani, cam zece peste mine, dar părea împăcat și sigur pe sine, căutând liniștea unei soții pe potriva sufletului său.
Ușor-ușor am început să vorbim despre cărți, poezii vechi de la Grigore Vieru și Veronica Micle, și tot ce ascundea bibliotecile. Gheorghe era blând, manierat și avea mereu o vorbă la locul ei. M-a cerut de soție după vreo câteva luni de întâlniri la plimbare pe aleile din Parcul Central Ștefan cel Mare.
Am acceptat cu inima plină de speranță. Mereu mi-am dorit să am aproape o familie, pe cineva cu care să împart pâinea și dimineața. După nuntă, el s-a mutat la mine, fiindcă fata lui, Viorica, cu nepoții, locuiau în apartamentul lui din sectorul Râșcani. Să fiu sinceră cu mine însămi, habar nu aveam ce mă așteaptă
M-am obișnuit atâția ani să fiu doar eu, și dintr-o dată a trebuit să împart fiecare colț. Mi-era greu să accept fețele de masă pătate, păturile adunate ca după furtună și șosetele lăsate ba pe canapea, ba pe sub masă. Toate lucrurile astea, care altădată mi-ar fi părut fleacuri, mă iritau cât pentru zece vieți! Mă simțeam ca o gazdă într-o pensiune modestă de la Orhei, și el ca pe la hotel, fără grijă de nimic. Gheorghe avea mereu necazuri cu banii or, la noi, fiecare leu contează. Mi s-a terminat răbdarea când, în loc să repare robinetul defect, a reușit să-l strice și mai tare, abia după ce s-a umplut baia de apă a chemat un instalator și am plătit cu vârf și îndesat.
Atunci am știut clar, în sufletul meu: nu vreau să sufăr și să mă rod de la răbdare. Suntem oameni maturi, nu e nevoie să ne schimbăm unul după altul ca niște tineri la început de drum. Am stat de vorbă deschis, după ce am fiert mult acest gând. Am descoperit că lui îi plăcea situația, nu era nimic deranjant pentru el simțea că și-a găsit odihna lângă mine. Eu însă nu mai găseam liniște nici ziua, nici noaptea.
Și nici măcar nu era vina lui. Fata lui, Viorica, deja plănuise să rămână pe veci în casa tatălui, crezând că noi doi vom sta la mine, fără griji. După trei luni de neînțelegeri și discuții pe la telefon, a acceptat divorțul. Mi-a cerut să îi înapoiez darurile. N-a fost mare pierdere să îi dau coșul de gunoi și acel lănțișor de argint ieftin
Tot ce am trăit mi-a lăsat de gândit: oare chiar putem clădi o familie fericită, cu adevărat, după cincizeci de ani? Poate că și la noi, în Moldova, nu e niciodată prea târziu să cauți fericirea, dar sufletul are nevoie de alt soi de răbdare și înțelepciune.
