Am venit să returnez câteva lucruri ale fostei mele iubite… Și mama ei mi-a deschis ușa aproape dezbrăcată.
Am pornit să-i duc fostei iubite niște lucruri de-ale ei, nimic dramatic, o cutie de carton, un plan simplu de-a scăpa repede de povară și să-mi văd de drum. Dar, cum știm cu toții, viața are un talent remarcabil să-ți facă praf orice plan. Mă numesc Radu Apostol, am 31 de ani, sunt șef de șantier la o firmă de construcții și acum trei săptămâni m-am despărțit de Anca Ciobanu.
Nu a fost cu circ, nici cu scandal. Mai degrabă o despărțire care-a curs, încet și sigur, ca un cauciuc care pierde aer pe nevăzute. Am rezistat patru luni împreună, ceea ce, dacă mă-ntrebi, pare puțin, dar se simte ca o eternitate dacă relația merge ca tractorul pe bușteni uscați. Nu au rămas ranchiune. Doar o cutie cu lucruri de-ale ei, lăsată pe undeva-n colțul apartamentului meu din Chișinău, care-mi făcea cu ochiul în fiecare dimineață, reamintindu-mi că mai am ceva nerezolvat.
I-am scris Ancăi de trei ori, pe parcursul a două săptămâni, să vină să-și ia cutia. Mereu găsea altceva de făcut. Nu mai venea. Așa că, într-o joi, după muncă încă-n bocanci și tricou prăfuit , am aruncat cutia în Dacia și am pornit vreo 40 de minute spre sud, în satul Merenii Noi, la mama ei acasă, unde Anca se mutase temporar, după ce nu-i mai mersese cu chiria.
Îmi imaginam o doamnă la vreo 55 de ani, cu ochelari de citit, mestecând într-o cratiță cu sarmale pe aragaz. Băteam la ușă sperând să scap rapid. Se aud pași, liniștiți, fără grabă. Ușa se deschide și, amuțit ca o pasăre prinsă cu sare pe coadă, m-am trezit în fața doamnei Lidia Ciobanu – în… halat scurt de mătase. Atât. Fără altă recuzită. Părul arămiu, ud pe la vârfuri, semn clar că ieșise din duș cu două minute înainte să bat eu la ușă.
Nici urmă de rușine, nici un strop de stres pe chip. M-a privit direct, cu ochii ei căprui-blânzi și-a zis cu o naturalețe aproape comică: Tu trebuie să fii Radu. Da, cred da. Pe bune, nici limba nu mai știa să vorbească. A zâmbit ușor, a dat ușa mai larg, și mi-a spus că Anca este la magazin să cumpere ceva de-ale gurii și revine cam într-o oră. Și că, dacă vreau, pot să intru și să aștept.
M-am uitat la cutie, m-am uitat la ea, toate neuronii urlau Lasă cutia și fugi, bă băiatule!. Am intrat. Ea a dispărut pe hol, ca și cum ar fi invitat în halat străini pe bune în fiecare joi. Eu am rămas în holul cald, cu miros de flori pe pervaz vii, nu din plastic și cu o atmosferă din aia de casă lucrată și iubită. Pe masa de lângă canapea, puzzle de 1000 de piese, jumate făcut (hartă cu parcurile Moldovei, spunea semeț), cărți peste tot, chiar și culcate deasupra altora, că nu mai era loc să stea-n picioare.
Când s-a întors, halatul dispăruse jeanși și cămașă de in, lejer, parțial udă la mâneci. O siguranță relaxată o făcea să umple camera plăcut, dar nu intimidant. A venit cu două pahare de ceai rece cu lămâie (dulce de nu mai puteai), mi-a întins unul direct, fără să mă întrebe dacă vreau, și m-a invitat semn cu capul către bucătărie. Am stat. M-a întrebat cât am fost cu Anca. Patru luni, i-am răspuns. A dat din cap așa-mi imaginam.
Am întrebat cât de multe știe despre mine. S-a uitat zâmbind la pahar și a zis: Destul cât să știu că despărțirea a fost consensuală și că nu ești nici tu vreo poamă amară. Pe restul le inventez eu, zise ea. M-am blocat un pic, așa că am schimbat vorba spre puzzle. Mi-a zis că are ghinion cu piesele cele mai multe le pierde sub canapea. Sunt bun la puzzle-uri, mă arunc cu curaj. Răspuns: Nu cred, bărbații care sunt cu adevărat buni nu se laudă repede. Am râs, singur, cu poftă. Ea a zâmbit cu ochii în ceai.
Am stat la masa din bucătărie vreo 45 de minute, cât să-mi povestească că are 53 de ani, divorțată de doi după douăzeci de ani în care, zice ea, căsătoria și-a făcut datoria și s-a dus la vale de la sine. Fără acreală, fără dramă, aproape cu blândețe. Casa i-a rămas ei, s-a apucat de consultanță în amenajare de grădini și a început să asculte jazz vechi, deși filmele de acțiune proaste le preferă. Tot atunci, mi-a ținut și o prelegere privind varianta corectă de mămăligă cu brânză.
I-am povestit de jobul meu, de copilăria la Orhei, despre cum din întâmplare am ajuns la construcții de la un job de vară, la o carieră pe care, ciudat, n-o urăsc. Lidia asculta, cu răbdare adevărată, nu din aia de complezență chiar ținea minte ce spuneam și revenea la ele. După 47 de minute, Anca m-a sunat să-mi spună că e haos la supermarket, va mai lipsi minim o oră și jumătate. Lidia: Pot să încălzesc ceva de mâncare dacă ți-e foame. Eu: Nu vreau să deranjez. Răspuns: Ești deja la masa mea cu ceaiul meu, nu cred că deranjezi mai rău. Și am rămas la masă. Mi-a încălzit o porție de pilaful cu pui, simplu și gustos, l-am mâncat sub geamul care dădea spre grădină, care se întuneca ușor.
La un moment dat am uitat de cutie, de Anca, de drumul spre casă. Eram bizar de liniștit cu o femeie cunoscută de-o oră, într-o bucătărie mică, într-o casă cuminte. Când a apărut Anca cu farurile tăind geamul, eu și Lidia eram în plină dezbatere dacă e mai stresant să conduci prin București sau pe E85. Lidia: E85, măcar acolo toată lumea merge într-o singură direcție! Tocmai mascam un zâmbet la această înțelepciune populară, când am auzit cheia în ușă. Anca a intrat, a fixat cutia din hol, m-a văzut la masă și a încremenit. S-a uitat la Lidia, la mine, la cele două farfurii spălate la uscat.
Ați mâncat împreună?
Da, a răspuns Lidia total relaxată. Ți-e foame?
Anca și-a pus pungile pe masă cu încetinitorul, încercând să înțeleagă.
Radule, de cât timp ești aici?
Mi-am uitat reflex ceasul: două ore și unsprezece minute. Am zis doar, De ceva vreme. A analizat amândoi pe rând și apoi a plecat în bucătărie fără alte cuvinte.
Eu m-am ridicat, i-am mulțumit Lidiei pentru cină. M-a condus la ușă, s-a rezemat nonșalant de tocul ușii și mi-a zis că nu a fost nicio deranjare. Pe prispă, lumină chioară becul clipea de două ori. Am remarcat un fir izolat cam prost la lustră, am băgat la cap și-am plecat. Când m-am întors să mă uit, Lidia era încă-n prag, observându-mă din umbră.
Condu cu grijă, Radule!
Am dat din cap și-am pornit-o spre Dacie. Tot drumul spre casă nu m-am mai putut gândi la altceva decât la femeia la care, teoretic, n-aveam ce căuta cu gândurile mele. Nici nu voiam să scap de gânduri. N-am făcut nimic greșit, nici ceva picant. Am mâncat pilaf, am discutat despre condus, și m-am dus la somn ca un om obișnuit, dar bucătăria aia caldă și modul în care mi-a întins paharul fără să mă întrebe mi-au rămas pe creier toată noaptea.
Țin minte ce a zis: Pe șosea, toți merg în aceeași direcție. O nimica toată, dar parcă a înfipt acul la locul potrivit.
Sâmbătă dimineață eram la feronerie după scule pentru prietenul meu Gabi, când am trecut pe lângă rafturile de lămpi de exterior. Mi-am amintit brusc de firul lămpii la Lidia, cel prost izolat. O chestie de siguranță, m-am convins singur, cu voce tare, cât să mă audă și doamna cu mușcate care m-a privit dubios. Am luat sculele pentru Gabi, dar și cele pentru becul de la Lidia, fără s-o anunț.
Pe la 10, parchez la Merenii Noi cu o trusă de scule și cafea la pachet, două căni. Nu mă mai prefăceam că nu știu ce fac. Lidia mi-a deschis în blugi și tricou larg cu pete de vopsea. Avea și pe față o dâră de albastru deschis, n-avea habar.
Aha, ai venit cu sculele pentru firul lămpii, nu?
Am văzut la plecare că lucra prost și la o ploaie, merge direct la scurt.
Mi-a zâmbit cu ochii și mi-a dat voie să intru. Re-vopsea camera de oaspeți, vopsea pe care-o amâna de-un an, și atunci s-a pus pe treabă.
De ce tocmai acum?
Uneori te saturi să vezi ceva nerezolvat.
Am reparat lampa în 20 de minute, cu Lidia stând pe scară, sorbind cafeaua. Nu făcea vorbărie de umplutură așa cum mulți o fac ca să umple tăcerea. Când am terminat, am întrebat dacă are nevoie de ajutor la dat vopsea.
Nu-mi trebuie.
Știam.
Mai lasă vorbele și spală un perete, dacă tot stai degeaba.
Mi-am luat trafaletul de rezervă și am dat cu vopsea cot la cot. Aveam o armonie de parcă o repetam de-o viață. Nici unul nu deranja pe celălalt, înainte și după fiecare pas simțeai că nu e nevoie nici de scuze, nici de explicații.
La un moment dat, m-a întrebat sincer Cum merge treaba, pe bune?. Nu știi de complezență, ci: pe bune. Am vrut s-o iau pe scurtătură, dar până la urmă am spus direct: de vreo un an am impresia că pedalez pe loc. La muncă zici că-i totul în regulă, dar pe dedesubt mi s-a stins ceva și nu știu să aprind la loc. Că despărțirea cu Anca m-a lăsat mai mult gol decât lovit, dar tocmai asta mă enervează, că nu prea am simțit nimic, de parcă nici n-am trăit cu adevărat relația. Lidia a tăcut o vreme, apoi, tot cu fața către perete:
Știi ce e asta?
Nu, zi tu.
E când faci atâta vreme ce trebuie, încât ai uitat să verifici dacă ce trebuie te mai face să simți ceva.
Am lăsat trafaletul și-am stat să se așeze vorbele. S-a uitat la mine, simplu, fără să încerce să pară nimic altceva, doar sinceră.
Am trăit așa vreo 12 ani. Abia după alți 3 ani mi-am dat seama că și sentimentul ăsta are nume.
Când camera a fost gata, Lidia a stat în ușă și a măsurat-o cu ochii, ca atunci când compari ceva cu ce a fost.
E mai bine, a zis ușor.
Mult mai bine, am zis.
A făcut direct stânga spre bucătărie:
Fac ceva de prânz, stai dacă vrei, pleci dacă nu, fără supărare.
M-a invitat cu atâta lejeritate încât nimic nu părea să fie decizie importantă. Am încălzit împreună supă de roșii și am topit cașcaval pe pâine. Am discutat despre afacerea de grădinărit, despre clienți nebunatici și chefuri de a demonstra că și ea poate construi ceva pe cont propriu. Telefonul îi tot lumina din când în când pe masă, dar îl ignora. La un moment dat, l-a întors complet, ecranul spre masă.
Încă am lucruri de rezolvat în viața mea, să știi, înainte să… adică… înainte să fie altceva aici între noi.
Nu mă grăbesc, i-am răspuns.
S-a uitat la mine mult, apoi și-a văzut de supă.
Am plecat acasă cu vopsea pe mânecă și un sentiment clar că nu era doar despre un bec. Mi-era clar că nu mai vreau să mă întorc la absența mea emoțională și, cam prima dată după multă vreme, nici nu voiam să fug.
Ea m-a sunat prima. Asta nu am bănuit. Marți seara, pe la șapte, stăteam în Logan la coadă la un drive-in din sectorul Botanica și așteptam un burger zero chef de gătit. Telefonul tremură pe scaun. Nu era Gabi sau vreun șef de șantier, ci… Lidia Ciobanu. A stat o clipă, apoi:
Poarta de la spate e blocată. Mâine dis-de-dimineață am inspecție cu un client și trebuie să intru să pun niște jardiniere. Am încercat trei metode, nu merge, mă poți ajuta?
Ai ridicat ușor când ai încercat s-o deschizi? Sau s-a umflat lemnul de la ploaia de zilele trecute?
De la ploaie, nu m-am gândit, zice ea.
Vin să mă uit.
Ajung pe la opt în grădină. Ea, în bocanci, jachetă subțire, printre ghivece puse la linie. Poarta, din lemn, umflată de la ploaie.
Ai un cuțit de tâmplar?
În Dacie.
Uite, lumea zice că nu se folosește, dar eu bag mâna-n foc că-i sfânt.
Am reglat poarta în 20 de minute, Lidia a pus jardiniere la milimetru, cu ochiul critic de consultant. M-a rugat, la final, să o ajut cu un ghiveci mai mare, i l-am mutat, ea tot cu 10 cm mi l-a repoziționat.
Am fost aproape!
Aproape contează doar la țintar.
Am stat pe veranda din spate, pe două scaune joase, privind display-ul artistic cu ghivecele.
Vrei un pahar cu ceva?
Sunt bine.
Spui cam des bine.
Cum adică?
Folosești cuvântul ăla pe post de ușă închisă.
Eu: pauză.
Ce ai vrea să spun, de fapt?
Adevărul.
Am recunoscut: Nu sunt bine, nu am fost de mult, dar aici, cu tine, mă simt mai așezat.
A tăcut o clipă.
Și eu, zice încet.
Două cuvinte simple, dar atât de apăsate, încât am simțit amândoi ce contează.
Din senin, faruri tăiat pe alee, a apărut un bărbat zdravăn, cam la 58 de ani, cămașă de funcționar, făcând ochii roată când m-a văzut. Lidia s-a așezat și mi-a spus fără emfază:
Robert, puteai să dai un telefon.
El, cu atitudine de om care vrea să arate cine e stăpânul:
Am fost prin zonă, m-am gândit să trec.
Cine e acesta?
Un prieten care a reparat poarta.
M-a privit ca patronii la șantier dacă strângi prea tare mâna par rătăcit, dacă nu destul, zici că-i ești dator. Am găsit mijlocul și n-am concurat. Robert a venit să vorbească despre contul comun rămas după divorț, de parcă reparațiile la poartă-l deranjau personal. Lidia a zis să dea telefon data viitoare, el cu un zâmbet fals da, încerc. A mai stat 10 minute și a plecat. Lidia a rămas pe prispă, apoi a oftează adânc
Fostul soț, dacă nu te-ai prins deja. Îi place să facă prezența pe neașteptate.
Încă merge figura asta?
Mai puțin ca înainte.
Am rămas acolo, în liniște, cu miros de pământ și iarbă proaspăt plouată.
N-aveai de ce să rămâi, zice calma.
Știu, i-am zis.
Noapte bună, Radu.
Sâmbăta, la șase fix, m-am întors de data asta cu o sticlă de vin românesc, aleasă cam jumătate de oră, și cu niște emoții curate. Lidia mi-a deschis în rochie verde-închis, simplă, fără zorzoane și am pierdut vreo 15 secunde uitându-mă la ea, ca prostul.
Chiar ți-ai pus cămașă ca lumea!
E doar o cămașă.
Îți vine bine.
Casa mirosea minunat: ceva la cuptor, cu usturoi și ierburi, totul cald și primitor. Masa pusă frumos, față, șervețele pliate, lumânare mică-n suport. Pe pick-up, jazz moldovenesc discret. Am stat la povești în bucătărie, în spatele Lidiei, în timp ce verifica cuptorul. Am discutat despre clienți, despre reușite, despre cum e să simți că ești aproape acolo, după ani în care ai uitat că meriți. I-am spus că admir ce face, încet, nu cu laude găunoase. Ea zice: Uneori simt și eu că pot.
Am întrebat direct:
Robert mai face figuri?
Avocații vorbesc, el vrea să-și impună regulile chiar dacă nu-i mai lasă nimeni.
I-am povestit și eu, pe brânci, despre ce simt la job.
Dacă-ți place sau doar ți-a rămas obiceiul?
Uneori îmi place, uneori doar știu cum să fac treaba până la capăt.
E suficient de sincer pentru mine.
La desert, când îi sună telefonul, se uită la ecran, îl ignoră.
E Robert, îi place să mă sune seara să mă simt singură. Dar azi n-am timp, am eu ceva mai bun de făcut.
Mi-a rămas cald la piept.
La masa rotundă am mâncat pui la cuptor cu legume și pâine rumenă de la brutăria din colț. Seara am mutat vinul pe verandă unde Lidia strânsese niște luminițe o singură sfoară, simplu, dar care făcea veranda să pară locul preferat din lume. Am discutat despre cum n-a mai avut nici ea demult curaj să vrea ceva, că la un punct ți se pare mai simplu să nu-ți dorești nimic.
Și acum?
S-a întors cu fața la mine, atinsă blând de lumină:
Acum m-am săturat să mă ascund după siguranță.
Am pus mâna pe mâna ei, rar, nu pe grabă așa cum atingi ceva ce-ai visat multă vreme. Ne-am sărutat, simplu și sigur, ca două persoane, nu ca doi adolescenți.
Anca o să aibă ceva de zis, zice Lidia râzând fin.
Probabil.
Și Robert, cu siguranță.
Să spună ce vrea.
M-a privit lung.
Nu te sperii, nu?
Nici vorbă.
A pus capul pe umărul meu și am rămas pe bancheta de lemn, lumina caldă, jazz-ul de fundal, seara liniștită. Trei luni mai târziu, încă stăteam la masa Lidiei, în bucătăria cu bec fixat de amândoi, în miros de pâine arsă pentru că era mai ocupată să mă facă să râd decât să urmărească tigaia. Am salvat sandwich-ul cu brânză, am lăsat fereastra deschisă să iasă fumul, ne-am cotit ușor unul în umărul celuilalt.
Chiar nu ești așa inutil cum păreai la prima vedere, a zâmbit cu ochi șmecheri.
Mă bucur că mi-ai dat șansa să-ți arăt.
Și eu mă bucur, Radule.
Pe prispă, lampa reparată de noi ardea cald și constant. Unele lucruri, dacă le repari corect de la început, rămân așa. Poate că e tot ce poți cere.
