Jurnal personal, 17 iunie
Am 34 de ani. Cu doi ani în urmă, m-am căsătorit cu Anca. Ea are 41, un divorț lăsat în urmă și o fetiță de opt ani, Larisa. Îmi amintesc foarte clar cum m-a chemat tata la bucătărie înainte de nuntă și mi-a spus apăsat, fără ocolișuri:
Rareș, mai gândește-te o dată. O femeie cu copil de la altcineva nu e o familie obișnuită. Tu intri în viața lor din mers, în povestea altuia. Și nu e sigur că te așteaptă cu brațele deschise.
Am ridicat din umeri, fără să-l ascult:
Tată, hai să nu dramatizăm. Ne iubim, cu Larisa mă înțeleg, sunt sigur că o să fim o familie. Nu trebuie să fie totul ca în filme, dar va fi cald și adevărat.
Tata a dat doar din cap, trist:
Vezi să nu-mi spui mai târziu că nu te-am avertizat.
Eu nu l-am ascultat. Eram convins că între mine și Anca e ceva real, că vom reuși să fim fericiți, că mă va accepta și Larisa.
Dar m-am amăgit.
Prima lună: încă mă agățam de iluzia fericirii
Nunta am făcut-o în iunie. M-am mutat la Anca, într-un apartament obișnuit cu două camere, într-un cartier ceva mai periferic din Chișinău, modest dar primitor. Larisa stătea cu noi, iar tatăl ei biologic îi trimitea pensia alimentară și o lua la el în fiecare lună pentru un weekend.
Încă de la început am încercat să mă apropii de Larisa. Îi propuneam să jucăm table, voiam să o ajut la teme, să mergem la film împreună. Accepta doar uneori, vorbea puțin, mă privea mereu circumspect, de parcă aștepta să plec.
Anca încerca să mă liniștească:
Rareș, are nevoie de timp. Se obișnuiește cu tine, nu te supăra.
Așteptam. Timpul trecea, dar relația nu se încălzea, din contră, tensiunea creștea.
Dacă făceam cina, Larisa strâmba din nas: Eu nu mănânc asta. Când pornem televizorul, imediat: Închide-l, mă deranjează. Dacă o luam pe Anca în brațe, se plângea: Mami, hai cu mine în cameră.
De fiecare dată Anca era de partea ei:
Rareș, nu o lua personal. E un copil.
Nu mă supăram, doar că simțeam clar că nu fac parte cu adevărat din familie. Eram acolo, dar mereu pe locul doi.
Când am realizat că plătesc pentru copilul altuia, dar rămân vinovat
După vreo trei luni, au apărut discuțiile despre bani. Anca era administrator la o clinică privată, primea vreo 3200 de lei moldovenești pe lună. Eu lucram ca inginer la fabrică, salariu de 11000 lei. Plus pensia alimentară de la fostul ei soț.
Cheltuielile însă tot creșteau. Larisei îi trebuia uniformă de școală, apoi cursuri de dans, apoi meditator la engleză, într-un rând și un telefon nou.
Anca aducea vorba cu grijă, de parcă nu voia să mă supere:
Rareș, înțelegi că Larisa are nevoie de toate astea. Poți să ne ajuți și tu, nu?
Ajutam. Lună de lună, cam jumătate din salariu se ducea pe Larisa. Restul pe mâncare, facturi, mici renovări. La sfârșit, abia rămânea ceva deoparte.
La un moment dat am spus, cât am putut de calm:
Anca, hai să împărțim cheltuielile cât de cât egal. Poate te implici și tu puțin mai mult?
S-a încruntat imediat, vizibil deranjată:
Rareș, salariul meu abia ajunge pentru strictul necesar. Am crescut-o singură opt ani. Știai ce presupune situația când ne-am căsătorit.
Am știut, dar nu mă gândeam că totul o să cadă doar pe mine.
Cine ar trebui să se implice, dacă nu tu? Tatăl ei biologic trimite ceva și atât. Acum ești soțul meu și tatăl ei vitreg, e normal să ajuți.
Cuvântul normal mi s-a părut o povară grea. Am înțeles în acel moment că nu era vorba de sentimente, ci de obligații. Eram bursă de familie, nu partener.
Când a apărut fostul soț și s-a văzut cine e stăpânul casei
La jumătate de an după nuntă, și-a făcut apariția și fostul soț al Ancăi, Dorin. Patruzeci și cinci de ani, patron, mașină scumpă, aer sigur pe el. I-a adus Larisei o bicicletă ultimul model și o cutie întreagă cu păpuși.
Larisa era în extaz, îl îmbrățișa, îl pupa. Anca privea scena cu un zâmbet cald. Eu stăteam într-o parte și mă simțeam păzitor, nu parte din familie.
Dorin s-a apropiat, mi-a dat o palmă pe spate:
Ei, Rareș, rezistă? Bravo că ai preluat steagul. Ai făcut un gest mare.
Am dat din cap, deși nu știam cum să reacționez.
Ai grijă de ele a mai spus. Eu nu prea am timp, dar tu pare că te descurci.
A plecat. Anca a fost toată seara în al nouălea cer. Eu m-am trezit pe balcon întrebându-mă pentru prima dată serios: de ce sunt aici?
După o vreme, n-am mai rezistat și am întrebat-o pe Anca:
Anca, dar de ce Dorin întârzie mereu cu pensia alimentară? De două luni nu a trimis nimic.
A ridicat din umeri:
Are probleme cu firma. Se va descurca, o să dea banii.
Dar pe bicicletă și păpuși a avut de unde?
S-a uitat rece la mine:
Rareș, nu te porni. E dreptul lui să-i facă cadouri, e copilul lui.
Dar să plătească pensia alimentară nu e tot dreptul lui?
Ne-am certat rău. Larisa a auzit cearta, a plâns. Normal, m-au făcut vinovat, cică i-am creat traume copilului.
Punctul fără întoarcere: când am fost pus definitiv la colț
Primăvara am ajuns la ziua de naștere a soacrei. După câteva pahare, m-a tras deoparte și a început să mă moralizeze:
Rareș, ca bărbat trebuie să înțelegi: Anca are nevoie de susținere, Larisa are nevoie de tată, tu ai acceptat această responsabilitate, acum trebuie să ți-o asumi până la capăt.
Am explodat. Chiar la masă, de față cu toți:
Eu nu datorez nimic nimănui! Larisa are tată, pe Dorin! Să-și asume și el consecințele, nu doar eu!
Toată lumea a amuțit. Anca s-a făcut albă, Larisa a izbucnit în plâns. Soacra a strâns din buze:
Era mai bine dacă nu te primeam în familia noastră, tinere.
Anca a luat-o pe Larisa de mână:
Mergem la mama. Avem nevoie să ne gândim.
După o săptămână au venit actele. Anca a cerut divorț, jumătate din mașină și pensie alimentară pentru Larisa până face 18 ani ca de la tată vitreg de facto.
Avocatul mi-a spus direct:
Rareș, dacă se dovedește că ai întreținut copilul, judecătorul poate decide să plătești pensie alimentară.
Am ieșit la volan și l-am sunat pe tata:
Tată… iartă-mă, ai avut dreptate.
Rareș, nu vreau să-ți spun ți-am zis eu. Învață lecția asta și ridică-te. O să reușești.
Ce am înțeles și ce regret
Acum, procesul de divorț e în toi. Îmi vând mașina, ca să-i dau partea ce i se cuvine. Posibil să fiu obligat să plătesc și pensie alimentară.
Îmi pare rău? Da, dar nu de căsnicie, ci că nu mi-am ascultat tatăl. Regret că am vrut să repar trecutul altora și mi-am ruinat prezentul meu.
Nu orice femeie divorțată reprezintă o problemă. Însă dacă pentru ea devii doar un portofel și copilul ei te consideră din start dușman, fugi. Nu te baza că lucrurile se vor schimba cu timpul.
Eu am sperat. Și am plătit cu doi ani din viață și jumătate din ce am construit.
Oare a procedat corect un bărbat care a plecat când a fost făcut obligat să plătească pentru copilul altuia? Sau trebuia să înțeleagă ce-l așteaptă de la început?
E de condamnat o femeie care a văzut în mine doar un sprijin financiar, sau era firesc să aștepte ajutor de la mine?
Și, mai ales, dacă un bărbat se căsătorește cu o femeie divorțată cu copil e obligat să întrețină copilul, la fel ca tatăl biologic, sau e până la urmă alegerea lui, nu datoria sa?
