M-ai mințit! Răzvan stătea în mijlocul sufrageriei, roșu de furie.
Cum adică te-am mințit?
Știai! Știai că nu poți avea copii și totuși te-ai măritat cu mine!
O să fii cea mai frumoasă mireasă, mama îi aranja voalul, iar Lenuța zâmbea spre imaginea din oglindă.
Rochie albă, dantelă la mâneci, Răzvan într-un costum sobru. Totul urma să fie așa cum visase de la cincisprezece ani: iubire mare, nuntă, copii. Mulți copii. Răzvan voia un băiat, ea își dorea o fată, și stabiliseră să aibă trei, să fie împăcați amândoi.
La anul mă vezi la bunici, ofta mama, ștergându-și ochii.
Lenuța credea în fiecare cuvânt.
Primele luni de căsnicie au trecut ca un vis frumos. Răzvan venea de la serviciu, ea îl aștepta cu masa pusă, adormeau îmbrățișați, iar dimineața, cu sufletul la gură, Lenuța verifica calendarul. Întârziere? Nu, s-a păcălit. Încă o lună. Încă una. Iarăși nimic.
Până la iarnă, Răzvan nu mai întreba, sperând: Ei, ai vreo veste? Stătea tăcut, o privea în timp ce ieșea din baie.
Poate ar trebui să mergem la doctor? a zis ea în februarie, când se împlinea aproape un an.
Demult ar fi trebuit, a mormăit Răzvan, cu ochii în telefon.
Clinica mirosea a clor și a lipsă de speranță. Lenuța aștepta pe un scaun tare, printre femei cu ochii stinși, răsfoind reviste despre maternitatea fericită, convinsă că e o greșeală. E sănătoasă, doar ghinion.
Analize. Ecografii. Iarăși analize. Investigații peste investigații. Denumirile procedurilor formau un șir lung și rece, cu fețe străine de asistente.
Aveți șanse cam de cinci la sută să rămâneți însărcinată pe cale naturală, a spus doctorița, uitându-se peste dosar.
Lenuța dădea din cap, scria ceva într-un carnețel, punea întrebări. Pe dinăuntru i se făcuse frig.
Tratamentul a început în martie și odată cu el au venit schimbările.
Iar plângi? Răzvan apărea în ușa dormitorului, mai iritat decât compătimitor.
Sunt hormonii.
A treia lună tot hormonii? Poate e cazul să nu te mai prefaci? M-am săturat!
Lenuța încerca să-i explice că terapia are nevoie de timp, că medicii au spus că rezultatele pot apărea în jumătate de an, poate un an. Dar Răzvan ieșea din cameră trântind ușa.
Prima fertilizare in vitro s-a programat toamna. Două săptămâni Lenuța aproape că nu s-a ridicat din pat, de frică să nu piardă minunea.
Negativ, a spus sec asistenta la telefon.
Lenuța s-a așezat pe podeaua de la hol și a stat acolo până a venit Răzvan.
Cât am cheltuit până acum pe toate astea? a întrebat el, în loc de Cum te simți?.
N-am calculat.
Eu am calculat. Aproape două sute de mii de lei. Pentru ce, până la urmă?
N-a avut răspuns.
A doua încercare. Răzvan acum venea acasă după miezul nopții, mirosind a parfum străin, dar Lenuța nu întreba. Nu mai voia să știe.
Iarăși nereușită.
Mai are rost? Răzvan stătea în fața ei la bucătărie, învârtind un pahar gol. Cât mai vrei să insistăm?
Medicii spun că a treia încercare e adesea cu noroc.
Medicii spun ce primesc bani să spună!
A treia oară a trecut aproape singură. Răzvan era la muncă seară de seară, prietenele nu mai sunau se săturaseră să o consoleze. Mama plângea la telefon, întreba cum de așa fată frumoasă și tânără poate trăi asemenea suferință.
Când asistenta a spus a treia oară din păcate, Lenuța nici nu a mai plâns. Lacrimile i se terminaseră între al doilea tratament și certurile tot mai dese pe bani.
M-ai mințit!
Răzvan stătea în mijlocul sufrageriei, roșu la față.
Cum adică te-am mințit?
Știai! Știai că nu poți avea copii și totuși m-ai pus să te iau!
Nu știam! Diagnosticul l-am primit la un an după nuntă, chiar tu erai acolo la doctor când
Nu mă minți! a pornit spre ea, iar Lenuța a făcut instinctiv doi pași înapoi. Ai calculat totul! Ai vrut doar să-ți găsești un fraier cu care să te măriți, apoi surpriză, copii nu are
Răzvane, te rog
Destul! a smuls o vază de pe masă și a trântit-o de perete. Merit o familie adevărată, cu copii! Nu așa ceva!
O arăta cu degetul, de parcă ar fi fost ceva de disprețuit, o greșeală a sorții.
Certurile au devenit zilnice. Răzvan venea nervos acasă, tăcea tot seara, apoi răbufnea pentru orice: telecomanda nu era la loc, supa prea sărată, respira prea tare.
Divorțăm, a spus într-o dimineață.
Ce? Nu! Putem adopta un copil, am citit
Nu-mi trebuie un copil străin! Eu vreau să am copilul meu! Și o nevastă care să poată naște!
Mai dă-mi o șansă! Te rog. Eu te iubesc.
Eu nu te mai iubesc!
A rostit-o liniștit, privind-o în ochi. Și asta a durut mai tare decât toate strigătele la un loc.
Îmi strâng lucrurile, a anunțat vinerea seară.
Lenuța stătea pe canapea acoperită cu pledul și privea cum aruncă cămăși în valiză. Dar Răzvan nu putea împacheta în liniște.
Plec pentru că nu poți da rod! Ești stearpă.
O să găsesc o femeie adevărată.
Lenuța a rămas tăcută
S-a auzit ușa încet închizându-se. Apartamentul a rămas pustiu și, abia atunci, Lenuța a izbucnit în plâns. După multe luni, plângea cu adevărat, în șoapte, până i s-a stins vocea.
Prima perioadă după divorț a fost un nor cenușiu. Se ridica, bea un ceai, se culca iar. Uneori uita să mănânce, alteori nici nu știa ce zi este.
Prietenele mai veneau, îi aduceau mâncare, făceau ordine, încercau să o ridice din starea asta ea tăcea, dădea din cap, apoi se înfășura la loc în pled și privea tavanul.
Timpul a trecut însă. Zi după zi, săptămână după săptămână. Într-o dimineață, Lenuța s-a trezit și și-a zis: Ajunge.
S-a ridicat, a făcut duș, a aruncat toate pastilele din frigider și s-a înscris la o sală de sport. La serviciu a cerut alt proiect, greu, care să îi ocupe tot timpul.
În weekend a început să meargă pe la mănăstiri, apoi scurte drumeții. București, Suceava, Orheiul Vechi. Viața nu s-a oprit.
Pe Vlad l-a întâlnit la librărie amândoi au întins mâna după ultimul roman de Stephen King.
Doamnelor întâi, i-a zâmbit el, lăsând-o să-l ia.
Și dacă vi-l las, mă invitați la o cafea? a zis Lenuța, surprinsă și ea de îndrăzneală.
El a râs, iar zâmbetul lui a liniștit-o.
La cafea i-a povestit despre Ilinca fiica lui de șapte ani, pe care o creștea singur după ce mama ei a murit.
Despre cât de greu a fost la început, cum Ilinca se trezea plângând după mamă, cum a învățat să îi prindă codițele urmărind tutoriale pe youtube.
Ești un tată bun, i-a zis Lenuța.
Încerc.
N-a vrut să îl mintă. La a treia întâlnire, când a înțeles că Vlad nu e doar o întâmplare, a spus tot:
Nu pot avea copii. E diagnostic oficial, trei fertilizări eșuate, fostul m-a părăsit. Dacă pentru tine contează, e mai bine să știi.
Vlad a tăcut.
Eu o am pe Ilinca, a zis până la urmă. Am nevoie de tine, și fără copii comuni.
Dar
O să poți, a întrerupt-o el, cu un ton ciudat.
Adică?
Să fii mamă. Dacă vrei, poți. Mama mea a primit același diagnostic. Și totuși, iată-mă aici. Miracolele se mai întâmplă.
Ilinca a primit-o neașteptat de firesc. Prima dată a stat posomorâtă, a răspuns monosilabic, dar când Lenuța a întrebat-o despre cartea preferată, fetița a prins viață și a povestit jumătate de oră despre Harry Potter. A doua oară i-a luat singură mâna. La a treia întâlnire a rugat-o să îi prindă codițe ca ale Elsei.
Îi ești pe plac, a spus Vlad. Nu s-a mai apropiat de nimeni așa repede.
Doi ani au trecut pe nesimțite. Lenuța s-a mutat la Vlad, a învățat să facă plăcinte duminica, a memorat toate episoadele de Patrula cățelușilor și a găsit puterea să iubească din nou. Fără teamă, fără rețineri.
În noaptea de Revelion, la ora 12, Lenuța și-a pus o dorință. Nici nu a realizat când buzele i-au șoptit: Vreau un copil.
Apoi s-a speriat de gând de ce să deschidă răni vechi? dar dorința deja plecase undeva, spre cer.
După o lună, întârziere.
Nu se poate privea la cele două liniuțe. E test stricat.
Al doilea test. Două liniuțe.
Al treilea! Al patrulea! Al cincilea!
Vlad, a ieșit din baie, abia ținându-se pe picioare. Eu nu știu cum e posibil
El a înțeles chiar înainte să răspundă. A luat-o în brațe, a învârtit-o prin cameră, a sărutat-o în creștet, pe nas, pe buze.
Am știut că va fi! Ți-am spus o să poți!
Medicii din clinică se uitau la ea ca la un mister. Au scos dosarele vechi, au recitit analize, au făcut alte investigații.
Este imposibil, clătina din cap doctorul. La diagnosticul dumneavoastră Nu am mai văzut așa ceva în douăzeci de ani.
Dar sunt însărcinată?
Sunteți. Opt săptămâni! Totul e în regulă.
Lenuța a râs cu lacrimi.
După patru luni, a dat peste un vechi prieten al lui Răzvan la supermarket.
Ai auzit de Răzvan? a întrebat acesta, aruncând o privire la burtica ei rotunjită. A ajuns la a treia nevastă. Și tot degeaba, nimic.
Nimic?
Nimic copii. Nici cu a doua, nici cu a treia. Medicii zic c-ar avea probleme el, nu tu. Poți să crezi? Toată vina ți-o arunca doar ție.
Lenuța nu știa ce să spună. Nu a simțit nimic nici ciudă, nici amărăciune. Doar gol acolo unde fusese cândva dragostea
Băiețelul s-a născut în august, într-o dimineață însorită. Ilinca și Vlad așteptau în hol, cu mari emoții.
Pot să-l țin și eu? a întrebat Ilinca, uitându-se nerăbdătoare în salon.
Ușor, i l-a pus Lenuța în brațe. Ține-i căpșorul.
Ilinca a privit la frățiorul ei cu ochi mari și, privind spre Lenuța cu uimire:
Mami, așa roșu rămâne mereu? Mamiii
Ochii Lenuței s-au umplut de lacrimi, Vlad le-a strâns pe amândouă în brațe, iar Ilinca, uluită, privea când la părinți, când la frățior, neînțelegând de ce toată lumea plânge.
Și Lenuța a priceput ceva esențial: uneori, ai nevoie de omul potrivit alături, ca să crezi în minuni…
Tu ce părere ai? Lasă un comentariu și susține autorul cu un like!
