Lenuța, salut! Pregătește-te de oaspeți, a zis sora și a împins cu piciorul trollerul în hol.
Era sâmbătă, aproape de prânz, când Lenuța nu avea niciun gând serios, iar la ușă a sunat cineva.
De două ori. Apoi încă de trei. După, insistent și lung.
Mircea, cu ochii la televizor, a spus absent:
Cineva e tare hotărât.
În fața ușii era Nina, sora mai mică. Cu două trolere uriașe, o geantă pe umăr și cu fața omului care a luat o decizie de viață și e extrem de mândru de sine.
Lenuța, salut! Pregătește-te de oaspeți, a declarat și a împins primul troller în hol cu un gest sigur; de parcă asta exersa toată viața.
Lenuța s-a tras într-o parte. Reflex. Patruzeci de ani de sorărit nu-i de glumă. Corpul reacționează înaintea minții.
Cât vrei să stai? a întrebat ea privind la al doilea troller.
Nina și-a dat jos geaca și a agățat-o chiar pe cârligul unde era paltonul Lenuței, apoi s-a uitat în jur ca un maistru care preia șantierul.
Definitiv, Lenuțo. Mă mut la tine. Aveți apartament mare, trei camere, sunteți doar voi doi. Una sigur e de prisos. Așa că m-am hotărât.
Lenuța a privit-o o vreme. Se hotărâse, zicea.
În sufragerie, Mircea a dat puțin mai tare volumul la televizor.
Nina, stai puțin. Chiar vorbești serios?
Cum să nu, Nina deja mergea pe coridor, inspectând camerele. Asta merge perfect. E luminoasă. Fereastra dă spre curte, liniște.
Era camera de oaspeți, cea unde era canapeaua veche, mașina de cusut și trei cutii cu lucruri pe care Lenuța tot amâna să le sorteze.
Nina, Lenuța a prins-o la ușă. Noi nici n-am discutat.
Ce să discutăm? sora a ridicat mirată sprâncenele. Suntem surori, Lenuțo. Surorile au totul în comun. Așa ne-a învățat mama. Și pe tine, și pe mine.
Lenuța a simțit că ar fi mai bine să n-o pomenească pe mama acum.
Dincolo de perete, televizorul bâzâia cu prognoza meteo pe săptămână. Mircea părea absorbit, ca și cum ar vrea să memoreze tot.
Iar Nina deja desfăcea trollerul.
Se instala temeinic. Ca o gospodină care primește înapoi ce i se cuvenea.
A început prin a muta patul. Nu-i plăcea că e sprijinit cu tăblia spre geam curent, Lenuțo, la gâtul meu mă gândeam. Apoi a împins în colț mașina de cusut. Ce atâta aici? Tu mai coși ceva? Nu? Atunci
Lenuța urmărea tăcută cum maşina de cusut era împinsă, fără să spună nimic.
Spre seară, pe hol au apărut papucii Ninei mari, pufoşi, cu ciucuri, de-aceia pe care-i vezi la tarabe prin piață. Lângă ei, pantofii îngrijiți ai Lenuței arătau ca ai unei bibliotecare lângă ursul de la circ.
La cină, Mircea mânca tăcut, studiind supa cu chipul cuiva care se concentrează la ceva foarte important.
Ciorba e bună, a spus el.
Ciorbă ca oricare, a zis Nina, adăugând rapid: Mircea, aveți ventilator aici? E cam cald în cameră.
Mircea a privit-o. Apoi pe Lenuța.
O să caut, a răspuns.
Lenuța a oftat în gând atât de adânc, că i-a trecut ceva rece până la călcâie.
A treia zi, Nina a trecut la frigider.
Dar nu doar l-a deschis. L-a explorat, ca un cercetător ce descoperă un organism nou.
Lenuțo, iaurtul ăsta e expirat.
Știu, n-am apucat să-l arunc.
Și de ce iei trei pachete de unt odată? Ocupă loc.
Nina, e frigiderul meu.
Și? Doar n-ți sunt străină.
Era replica ei preferată, folosită de cinci ori pe zi. Lenuța de fiecare dată își spunea în gând: să-i dau poate dreptate: nu, chiar la asta, Nina, ești străină. Dar n-a răspuns niciodată.
Nina se simțea acum ca acasă.
Aflase când pleacă Mircea la clubul de sculptură și când vine. Știa exact când urmărea Lenuța serialul preferat și atunci apărea fix cu ceaiul, dornică de vorbă. Despre viață, despre vecini de care nu-i mai păsa, despre vreme, despre cât de dezlănțuită e tineretul sau politică aici Nina se lansa mai cu foc.
Lenuța asculta, dădea din cap, și trăgea cu ochiul la ecran, unde protagonista suferea drama vieții, și gândea că nici drama ei acasă nu-i mai mică.
Diminețile au devenit și mai zgomotoase.
Cândva, Lenuța ar fi jurat că sora ei e bufniță. Dar uite că s-a dovedit ciocârlie. La șase fix în bucătărie scârțâia tigaia, vasăle zdrăngăneau, iar vocea Ninei răsuna vesel ca la o tabără de pionieri:
Mircea, vrei omletă? Lenuțo, pentru tine cu roșii sau fără? Am găsit niște cașcaval tare, l-am dat pe răzătoare, era păcat să-l aruncam!
Mircea venea cu figura celui trezit fără motiv, se așeza și mânca politicos omleta.
Iar Lenuța, în halat, cu o cafea lângă geam, privea toată scena gânditoare:
Îmi hrănește soțul la masa de dimineață. În casa mea.
A fost dimineața când în sufletul Lenuței a pocnit ceva.
A turnat cafeaua, a stat la geam și a sunat-o pe fiica ei.
Oana, ai timp?
Da, mamă, ce s-a întâmplat?
Vino. Vreau să vorbesc cu tine.
Oana a venit duminică înainte de prânz. Cu tort. L-a pus pe masă, a îmbrățișat-o și, șoptit, a întrebat:
Povestește-mi.
Lenuța a destăinuit tot. Despre trolere. Despre papucii cu ciucuri. Despre maşina de cusut aruncată-n colț. Despre cașcavalul dat pe răzătoare, că era păcat. Despre omletele matinale.
Oana asculta fără să întrerupă. Doar sprâncenele urcau tot mai sus.
Mama, dar plătește ceva? Mâncare, facturi?
Zice că va contribui la mâncare.
Zice sau face?
Lenuța a tăcut.
Doar zice.
Oana s-a uitat spre hol, spre camera bănuindu-se după ușă.
Chiar atunci Nina a ieșit de acolo, a văzut-o pe Oana și s-a luminat la față sincer:
Oană, ce bine c-ai venit! Lenuțo, unde e zahărul? În bombonieră s-a terminat.
În dulap, a zis Lenuța.
Pot să iau?
Ia.
Nina a pus în cafea, a amestecat și a gustat, mulțumită de sine.
Oana o privea cu o liniște decisă, ca omul care știe deja ce va spune.
Mătușă Nina, a întrebat blând, și apartamentul când l-ați vândut?
Pauză.
Scurtă, dar plină de sens.
De unde știi? s-a oprit Nina cu ceașca.
Tanti Marioara a zis din greșeală la telefon.
Nina a privit spre Lenuța. Lenuța se uita pe geam.
Și ce dacă am vândut, a spus Nina, și tonul era puțin ofensat, puțin insistent. Era tipic. Am destui bani. Mă uit să văd ce piață găsesc. Nu e moment bun să cumperi acum. Stau un pic aici, mai pun ceva la saltea și văd eu.
Un pic, adică cât? a întrebat Oana.
Un an, doi. Cine știe.
Lenuța s-a întors de la geam.
Nina, a zis liniștit. Ai luat bani pe apartament și te-ai mutat la mine să-i păstrezi. Așa e?
Lenuțo, chiar așa?
E adevărat?
Suntem surori, a zis Nina. Și-a încercat ultima cheie. Cea mai sigură.
Dar de data asta, Lenuța n-a mai cedat.
Oana cu familia ei vine în camera asta. Am invitat-o. Sâmbătă se mută.
Nina a privit-o pe Oana. Oana bea liniștită ceaiul.
Când ai făcut asta? a început Nina.
Am făcut, a spus Lenuța.
Nu era adevărat. Oana stătea la ea acasă și nici gând să se mute, dar privirea Lenuței era de-o liniște neobișnuită.
Nina a tăcut câteva clipe, apoi s-a ridicat. Și-a aranjat halatul.
Am înțeles, a zis sec.
Și s-a retras la ea.
Două zile a adunat bagaje.
Încet, ca și cum mutatul e o artă. Mai foșnea un sac, mai zdrăngănea o umerașă, mai trăgea mobila probabil punea patul la loc. Lenuța nu a călcat pe-acolo. Nici Mircea.
Miercuri dimineață, Nina a ieșit cu ambele trolere la ușă.
Mă duc la Tamara. M-a rugat de mult s-o vizitez.
Bine, a răspuns Lenuța.
Să mai dai un telefon.
O să sun.
Nina a apucat trollerul.
Lenuțo, a zis la ușă fără să se întoarcă. Tu te-ai schimbat.
Lenuța a cugetat o clipă.
Da, a răspuns. Cred că da.
Ușa s-a închis.
Lenuța a rămas puțin în hol. A privit cârligul pe care nu mai atârna geaca Ninei. Podeaua fără papucii pufoși cu ciucuri. Era mai aerisit parcă.
A intrat în camera de oaspeți. A dat draperia la o parte.
A împins maşina de cusut înapoi la locul ei lângă fereastră, unde a fost mereu.
Spre seară, Oana a sunat:
Ei, a plecat?
A plecat.
Și cum ești?
Lenuța a zâmbit.
Bine. Foarte bine.
Afară se lăsa seara, Mircea făcea zgomot cu vasele în bucătărie. Era un sunet obișnuit, cald, care însemna: acasă este acolo unde îți păstrezi echilibrul și pui, la nevoie, limite chiar și celor mai dragi.
