Locul tău
Mama, dar ce faci?! Ce te-a apucat? Ioana era la un pas de lacrimi, privind cum mama ei îi arunca în mijlocul camerei toate puținele ei lucruri. Rochia roșie cu buline, cea preferată a Ioanei, stătea mototolită pe covor, numai bună să atragă privirea fratelui mai mic, care s-a repezit s-o tragă de cordon și, bineînțeles, s-o bâzige la gură.
Nu-l băga în gură, Alexu! Dă-mi-o înapoi!
Ai și tu noroc, de zici c-am pus ochii pe vreo comoară! Maia, mama lor, azvârli blugii Ioanei peste alte haine deja aruncate, apoi trânti ușa dulapului Gata, afară!
Dar unde să mă duc, mamă? Și la ora asta?! Ce-i cu tine?
Unde vrei, numai să nu te mai văd! Asta-i casa mea și tu nu mai ai loc aici!
Dar nu-i și casa mea?!
Dragă, nu! N-ai nimic al tău aici, ai înțeles?! Maia îl luă pe Alex în brațe și-i șterse mucii pe fusta rochiei Ioanei. Ai destul de tracasat nervii mei! Tocmai m-am apucat să-mi pun viața la punct, nu tu, cu mofturile tale, să-mi strici treburile! Gata!
Mamă, ce ți-am stricat?
Cine flutură coada prin fața lui Vlad? Nu tu?!
Mamă! Ioana a țipat, de-a speriat până și pe Alex, care a izbucnit în plâns Tu te asculți ce spui?!
Foarte bine aud! Să fii gata și în cinci minute să văd spatele tău!
Maia a trântit ușa cu piciorul și a ieșit, lăsând-o pe Ioana într-o bezna a gândurilor, de parcă i s-ar fi scos covorul de sub picioare. Fusese dată afară. Mintea îi juca ping-pong cu frânturi de gânduri, încercând să găsească repede un fir logic. Prin ușa întredeschisă, plânsul lui Alex răsuna ca un clopot. Era obișnuința ei: să-l liniștească, orice ar fi, doar să tacă. Vlad, noul soț al Maiei, nu suporta să-l audă pe copil smiorcăindu-se. Îl enervau toți copiii, în general. Ioana, crescută cu dragoste și atenție, nu mai recunoștea deloc femeia pe care o știa cândva ca mamă. În loc să-i țină pe Alex aproape și să-l aline, mama îl pasat Ioanei, apoi dispărea cu bărbatul.
Ocupă-te, doar nu-s tu matură deja?!
Matură Parcă ieri era încă fetița alintată a părinților, și azi, peste noapte, ajunsese o ciozvârtă cuvântul preferat al Maiei. Ultimii doi ani curguseră ca din găleată, și viața devenise de nerecunoscut.
Mai întâi, tatăl murise subit, de infarct. Prostește, pentru că putea fi salvat, dacă se găsea cineva să-l bage în seamă lângă stația aceea de troleibuz. Nici 50 de ani nu avea tata, mereu la patru ace, deloc arătând a vagabond, și totuși oamenii au trecut pe lângă el o oră întreagă, fiecare cu grijile lui. Poate au crezut că-i băut, ce contează? Când o femeie s-a oprit, în cele din urmă, era deja prea târziu.
Ioanei i-a rămas întipărită în minte reacția Maiei. Blocată, absentă. Ioana plângea și încerca să-i strige Maiei disperarea, dar n-a avut sorți de izbândă. Fără o lacrimă, mama l-a condus pe tată pe ultimul drum, după care s-a închis în cameră și a uitat că mai are copil.
Nu aveau rude apropiate, iar prietenii de familie deveniseră cunoștințe cu program de sărbători; nu-și băgau nasul în viața lor. Și părinții se mândreau cu asta: să nu depindă de nimeni. Fetița Ioana, la început, nu-i suporta nici ea pe musafiri ce nevoie are omul de alți oameni, dacă e bine așa?
Asta era până când Ioana a intrat la școală și, pentru că erau prea multe fete, a nimerit la aceeași bancă cu o mogâldeață brunetă cu două cozi groase care părea să-i smulgă capul și invidia Ioanei. Numai buclele ei blonde săltărețe nu-i plăceau niciodată, poreclită din prima zi Păpădie. Coada colegei a avut curaj să o atingă abia peste două zile, când bruneta, trântind cozile cu fundițe uriașe, bombăni:
Gata, le tai, chiar dacă mă bat ai mei!
Cum să faci una ca asta? Sunt superbe! șopti Ioana, cu mâna întinsă timid peste spătarul băncii.
Din ziua aceea, prietenia cu Lilica (că așa i-au zis imediat toți) a început. Lilica era a patra la părinți într-o familie moldovenească numeroasă. Prima dată când Ioana a pășit în casa lor, care mai mult părea sat decât locuință, plină ochi de oameni mici, mari, bătrâni și copii, a rămas uluită. S-a cam încurcat la numărat rudele și niciodată n-a știut cine ce rang avea. Dar știa că mama Lilicăi nimeni nu-i lăsa să plece nemâncați; întotdeauna te ospăta ca pentru cinci zile, de abia te târai după.
Frații și surorile Lilicăi, cu toate diferențele de vârstă, se ajutau reciproc. Cel mai mare ajuta la mate, cea mai mare la prăjituri, și chiar și fetițele mici frământau cocă de mici. Ioana, pe care mama n-o lăsa nici prin apropiere de bucătărie, se simțea minunat acolo.
Așa a înțeles și ea: familia mare, prietenii apropiați, nu sunt chiar o povară. Apoi sigur avea să afle că sunt și altfel de familii, când apropiații devin străini. Dar pentru moment, Ioana era fascinată de cât de răsfățați erau copiii la orice sărbătoare și nu doar la aniversare, și de cât de multe deserturi și fundițe aduna Lilica, chiar de ziua bunicii.
Da de ce primești cadou, că nu-i ziua ta? se mira Ioana.
Dar ce, numai când e nevoie de motiv trebuie să sărbătorești pe cineva drag? Stai să vezi la revelion! și chicoteau amândouă.
Maiei nu-i plăcea Lilica și, slavă Domnului, că nu văzuse casa lor altfel, n-ar mai fi lăsat-o pe Ioana să calce pragul pe acolo. Dar mama era mereu ocupată, iar cât timp Ioana venea acasă la cină și dădea raportul că a mâncat, pleca apoi la Lilica, unde era chemată cu drăguță, scumpa, puiule, și punea mâna la prăjituri sau la borcane cu dulceață de piersici. Aștepta vizitele ca pe aer.
Tot rudele Lilicăi au sărit la nevoie când a murit tatăl: doi frați mai mari au apărut în seara aceea cu bani și organizare mama Ioanei n-a ieșit din cameră, iar dacă a făcut-o, doar bombănind, gestionară de nevoie. Lilica a plâns și ea cu bij, scăpând lacrimi chiar în aluat.
A doua zi, frații Lilicăi nu le-au lăsat să meargă singure, ajutând cu acte și, în general, cu tot ce trebuia. Ioanei i-a rămas gestul la suflet.
Dar cum altfel? Ești de-a noastră. Și bărbații-s pe ici, pe colo, la voi. Trebuia cineva să fie sprijin.
Peste jumătate de an, Lilica avea să se mărite și asta a scos firele Ioanei din priză:
Ai înnebunit? Cum adică te măriti, nu voiai să înveți, să te faci doctor?! S-a răzgândit?
Ba nu! Tot doctor vreau, stai liniștită! Tata și cu viitorul meu au pus la punct totul.
Dar dragostea?
Ei, de văzut l-am văzut de două ori Deocamdată-i interesant, vedem după…
Lilico, nu ți se pare ciudat?
Așa-i la noi, părinții aleg; dacă-mi vor binele, atunci aleg bine.
La nuntă, Ioana s-a abținut cu greu să nu plângă, dar când a auzit că Lilica pleacă la București la studii (soacra i-a cumpărat garsonieră!), a plâns fără control.
Ce mă fac fără tine?
Las că ne descurcăm. Poți să vii oricând, știi tu!
Pe atunci, Maia avea deja pe Vlad în peisaj, iar Lilica vedea cu ochi neliniștiți cum Ioana trage de timp să nu ajungă acasă prea repede. Că nu era de povestit cum Vlad îi făcea ochi dulci în bucătărie sau cum mama devenise insuportabilă după nașterea băiatului. Ajunsese chiar să încuie ușa la camere, spre disperarea Maiei, care oricând îi punea copilul în brațe. Ajunse la extenuare, Ioana cădea din picioare la școală de oboseală, dând apă la moară la tot felul de bârfe.
Nici nu terminase școala și se angajase la spital, doar ca să prindă ture de noapte mai puțin timp acasă.
După ce Lilica a plecat cu soțul, un scandal de zile mari a explodat cu Maia. Totul mocnea de mult. Dar Maia nu asculta decât glasul ei. După ce o vecină i-a zis Maiei, mângâind-l pe Alex:
Frumoși copii ai, Maia! Păcat c-a murit tată-său, să le vadă Frumoși și vrednici. Fata ți-e domniță mare, o și vezi de nevastă. Nu are pe nimeni?
Cine știe ce a deranjat-o atât de tare pe Maia în acea discuție? Cert e că după aceea și-a dat fiica afară. Ioana trebuia să adune toate hainele în grabă dar unde să plece? Unde e locul ei, dacă nu aici?
S-ar fi putut suna la Lilica, dar avea burta mare, trebuia să nu se enerveze. Plus, numai probleme nu-i mai trebuiau. Își luă fotografia cu tata, o băgă în ghiozdan, și-apoi, după o privire în urmă, își șterse lacrimile cu dosul palmei. Poate-i mai bine așa, oricum se simțise străină de mult timp.
În bucătărie era zgomot de veselă și televizor pe fundal. Ioana ezită să intre, nu avea sens, nimic de zis și nici nu mai avea de ce să ierte. Ieși în stradă, doar cu sacul de haine. Toamna anului acela a prins Chișinăul, cum prinde gospodina pe bărbat la masă duminica: iute și pe nepusă masă. Ioana se înfășură în eșarfa primită de la Lilica la ultimul Crăciun împreună; noroc cu ea, că acum nu trebuia să mai calce pragul casei după haine.
Stația de autobuz era pustie. O juma de om, o cățea burtă în vânt și o Ioana cu traista pe bancă. O mașină oprește brusc lângă ea. Ioanei i se strânge capra sub piele.
Ioana?
Artiom!
Sufletul îi intră la loc. Era fratele mai mare al Lilicăi, același care le ajutase atât cu mate cât și la înmormântare.
Ce faci la ora asta pe drumuri, cu toată casa la tine?!
Mergeam la spital, de gardă azi-noapte.
Lasă, lasă, că nu mă duci tu cu zahărul! Ce s-a întâmplat? Te-a dat afară?
Fără să-și dea seama, Ioana îi spuse tot. Despre mama, despre Vlad, despre stradă.
Gata, urcă! îi zise Artiom, care nu era mare vorbăreț.
Porniți prin oraș, amândoi tăcuți. În mașină era cald și, pentru o clipă, Ioana se simțea în siguranță și și-ar fi dorit să nu se mai termine starea aia. Dar când a priceput că nu merg spre spital, cu adevărat s-a încordat.
Da noi unde mergem?
Tu vrei să stai noaptea în gardă? Dar mâine, poimâine, ai gândit?
N-am Ce să fac?
Lasă, că am eu plan. Mergem la cineva.
Blocul înalt din cartierul Telecentru avea poartă de fier forjat. Portarul i-a lăsat să intre, iar Artiom a condus-o până la etajul trei. A sunat la o ușă, pe care a trebuit s-o apere vreo trei minute.
Deschide o femeie zdravănă cât un dulap.
Artiomele! Da de ce nu dai de veste, copchile?
Nu era așa masivă, părea de la rochie, de la ținută, dar părea o stâncă. Când a văzut-o și pe Ioana, a strigat:
Pe duduia asta o știu! De la nunta Lilicăi veniși! Intră, mamă, aici nimeni nu-i străin!
Ioana a intrat într-un hol cu marmură și cu candelabru de-ți bătea soarele în ochi. Artiom a șoptit ceva la urechea bunicii, a primit un semn din cap și a plecat.
Unde fugi? dar n-a apucat măcar să termine, că ușa s-a închis. Ioana a rămas singură cu bunica Lilicăi.
Da hai, desculță-te și intră! Luăm un țoi de cafea, povestim și-mi zici de ce o fată așa frumușică a ajuns pe drumuri. Pe bune n-ai casă? N-ai mamă?
Cred că nu mai am
Ioanei i s-au terminat puterile și, șezând pe un taburet, a plâns cu hohote sub privirile îngăduitoare ale femeii:
Ai, copila mea! Unde uită Dumnezeu când trebuie? Hai, nu mai plânge! O să se aranjeze toate, ascultă-mă pe mine! Știu eu N-am trecut prin toate câte poate omul?
Bunica a strâns-o la piept, a mângâiat-o pe păr, apoi i-a fiert cafea la ibric, ca la carte.
Să-mi spui Sanda. Așa mă striga lumea când eram ca tine, copilă. Trăiam cu mama și tata la țară, departe, și mi-am crescut frații și surorile Dar locul ăla, căsuța aia, a rămas doar în minte. Știi care-i cea mai mare durere? Că n-am morminte la părinți Asta-i tragedie.
Cum așa?
Ai auzit vreodată de pogrom? Nu? Să-ți dea Domnul să n-auzi niciodată ce-i aia. Vine lumea străină și-ți zice: aici nu mai ai loc, uită-ți limba și numele! Noi, copiii, am scăpat că tata a făcut un cotlon și când au intrat ăștia, ne-a ascuns și a blocat ușa. Numai o dragoste de părinte dă așa curaj. Să nu-l judeci pe om după răul ce-i fac alții.
Dar de ce nu ați plecat?
Cum lași locul tău, copchilă? Că-i pământul bunicilor Dar ne-au dat afară și-a trebuit să ridic pe toți frații și surorile de la zero. Toți pe picioare i-am pus, i-am văzut la casele lor Sanda n-am avut copii ai mei, prea ocupată cu ăștia. Dar nepot și strănepot să tot ai!
De ce nu locuiți cu ei?
Dorm urât, copila mea urlu ca sălbaticul, îi sperii și nu vreau să fiu povara nimănui, ei să trăiască liniștiți, cu grija lor. Dar să știi că fără ajutor nu faci nimic pe lumea asta. N-am avut din proprie putere nimic, m-au ținut ceilalți. Așa că, de azi, sprijinul meu ești tu.
Mă sperii, tanti!
Bine faci! Am terminat cu vorba! De-aici stai la mine, până te mărit, dar să știi: te învăț să faci cozonac și zeamă cum le-am învățat și pe fete. Să nu te faci de râs la soacra!
Și a râs gros, de-a tremurat vesela pe masă. Iar în doi ani, Ioana a învățat să facă mâncare de să-i facă invidioasă pe toate nurorile, și Lilica când venea în vizită cerea mereu plăcinte din alea mici, cu carne și mărar.
Măi, ce bun ies la tine! Ce-ai pus în plămadă?
Dragoste, așa m-a învățat bunica Sanda!
Nici să nu mă lauzi prea mult că mi se urcă la cap! scrâșni bătrâna la ibric.
Într-o zi, Lilica o privea cu o privire ciudată.
Ce-i cu tine, fată?
Mama e bolnavă, rău de tot.
Te-ai dus la spital să o vezi?
Nu pot nu mă lasă sufletul, oricât mă gândesc, nu pot uita cum m-a gonit ca pe-un câine. Dacă nu era Artiom, dacă nu erați voi, cine știe pe unde eram
Și Alex?
În plasament, nu mi l-au dat, n-am apartament pe numele meu nici banii nu-mi ajung de chirie la chișinău, oricât lucrez.
Dar de ce nu te-ai întors în casa Maiei?
M-a radiat la notar, nu am acte, n-am ce face legal, nu mă lasă să-l iau pe Alex.
Lilica s-a ridicat brusc:
Hai la spital! Gata cu jalea! Te pomenești că te trezești cu regrete? Când nimeni n-o să mai fie cu cine să dai ochii și cu cine să te împaci?
Dar nu pot
Ba poți! Că nu e vorba de tine, ci de Alex!
Până la urmă, Ioana și Maia s-au împăcat. Abia cu două zile înainte de moartea Maiei, schimbată complet, i-a cerut iertare fiicei, iar Ioana, care timp de două luni a avut grijă de ea și a trecut pe la toate birourile cu acte, a decis s-o ajute, ascunzându-și supărarea și gândindu-se doar la fratele mai mic.
Când i-a privit ochii răpuși de boală mamei, nu i-au venit în minte nici strigătul, nici tăvălugul din ziua exilului, ci o dimineață veche mama în rochia roșie cu buline, și ea, Ioana, îndopată cu cireșe galbene ca soarele.
Te iert, mamă.
Și-atunci, parcă i-a venit liniștea promisă de Sanda, că poți ierta pentru tine, nu pentru celălalt.
Când, o săptămână mai târziu, Alex, ținându-se strâns de mână, a intrat în noul lor apartament, a zis:
O să rămânem aici mereu?
Da, dragule, aici e locul nostru. Locul nostru, să știi!
Și când l-a văzut cum dă afirmativ din cap, Ioana a știut în sfârșit: așa arată acasă. Acum, totul e la locul lui.
