Loc gol
Ai devenit un loc gol, Felicia. Înțelegi? Gol. Un loc.
Vocea lui, simplă, netedă, ca o listă răcită de cumpărături recitată printre dinți. Se ținea drept la geam, cu spatele la ea, privind printre norii de vară colorați și printre frunzele ruginite, către curtea blocului. Acolo, cineva își plimba câinele, un bichon mic și aprins, învârtind lesa în jurul unei bălți.
Felicia Cernat stătea pe canapea cu o cană de ceai în mâini. Ceaiul se răcise demult, dar căldura abia retezată a canii îi ținea palmele ocupate, nu știa altcum unde să și le pună.
Ce vrei să spui? șopti, fără glas.
Chiar asta. Dănuț în cele din urmă se întoarse spre ea. Chipul lui părea strâns, plictisit, tras la față ca al cuiva rugat de prea multe ori să explice evidența. Când mă uiți la tine, nu văd nimic. Un gol gri. Te plimbi prin casă, gătești, dormi. Ești ca mobila, Felicia. Mobilă bună, trainică, dar tot mobilă.
Felicia a lăsat cana pe măsuță. Porțelanul a sunat stins pe lemnul lustruit.
Zece ani, a murmurat ea.
Ce zece ani?
Zece ani am fost împreună.
Și? El a ridicat din umeri, a traversat camera, s-a așezat pe fotoliu, fix în fața ei. Zece ani. Destul cât să-ți dai seama că de aici încolo nu are sens. Eu nu mai vreau așa. Vreau… Se poticni puțin, căutând cuvântul … să simt ceva. Iar tu nu mă faci să simt. Nu mă inspiri. Nu mai ești aici, deși, uite, stai acolo.
Înăuntrul Feliciei, undeva adânc, un fir subțire, încăpățânat, începu să se îndoaie încet.
Unde să merg, Dane?
Asta e treaba ta. Și-a încrucișat picioarele. Apartamentul, știi bine, e pe numele mamei. Deci, legal, tu nu ești aici nimic. Nu te grăbesc, dar… o săptămână ajunge? Găsești tu ceva.
Ajunge, a repetat Felicia, ca într-o transă.
Foarte bine. El a luat mobilul de pe măsuță și s-a apucat să răsfoiască flămând, deja într-o altă lume.
Felicia s-a ridicat, a trecut în dormitor, a tras ușa după ea, s-a întins peste plapuma neatinsă și a privit tavanul. Tavanul alb, cu o pată măruntă într-un colț pe care plănuia s-o acopere de două ani. Nu s-a atins niciodată de ea.
Dincolo de pereți, televizorul susura slab. Dănuț uitase repede tot.
Felicia nu a plâns. Doar privea tavanul alb cu pata maronie. În pieptul ei era liniște, apoasă, acea liniște ce se așază în casă după ce o fereastră se face țăndări.
***
Săptămâna s-a lungit vâscoasă, năucă, ca un vis pe întuneric. Dănuț venea tot mai rar pe acasă, era aproape nevăzut. Felicia a început să-și strângă lucrurile: lucru degradant, dar teribil de simplu, căci de fapt, ai ei nu erau prea multe. Câteva rochii, paltonul cel gros, o cutie de fotografii prăfuită din alte vremi, reviste de croitorie păstrate dintr-un impuls vechi, pe care nu le mai răsfoise.
Le-a pus deoparte pe cele de croitorie. Apoi s-a răzgândit, le-a pus la loc.
A sunat-o pe Mătușa Marioara, sora mamei, care i-a fost aproape doar la înmormântarea mamei, cu șapte veri în urmă. Marioara a ascultat, a tăcut, apoi a zis:
Vină la mine. Cameră nu-i mare, dar ai unde să stai până te descurci.
Marioara stătea la marginea Chișinăului, în Durlesti, unde autobuzul vine din oră în oră, iar magazinul alimentar Economat e singurul pe trei blocuri. Felicia nu plăcuse niciodată zona: blocuri de beton scorojite, scări ruginite, plopi răvășiți de vânt și puf primăvara.
A intrat vinerea, cu două genți și-un troller obosit.
Vai, cât ai slăbit, fata mea, i-a spus Mătușa Marioara, deschizând ușa, puțin cocoșată și cu miros de găluști și ceai de tei. Intră, stai aici. Mănânci?
Nu, mătușo.
Ba da, răspunse, și deja forfotea spre bucătărie.
Camera era mică, un divan îngust, șifonier vechi și o fereastră, cu vederea într-un perete gri. Tapetul decolorat, cândva bleu, acum nedefinit. Pe pervaz, trei ghivece de mușcată: crude, roșii, vii.
Felicia a pus gențile, s-a trântit pe divanul care a scârțâit puțin.
Ceai vrei? întreabă Marioara.
Da, răspunde Felicia.
Și în camera aceea mică, cu mușcatele arzând, a plâns pentru prima dată.
***
A urmat o vreme lungă, încețoșată, ca un vis rămas la jumătate. Dimineața nu se putea ridica din pat, de teamă să nu se destrame. Se trezea la șase, asculta sunetele din bucătărie, samovarul, claxonele rare. Se spăla, bea ceai, privea în perete.
Mătușa Marioara era isteață, cu tact. Nu-ntreba, nu dădea sfaturi, nu spunea lasă că trece sau îți găsești mai bunul. O hrănea cu ciorbă, îi lăsa la televizor telecomanda și, uneori, seara le juca o dublă de Macao.
Jucau în tăcere, abia schimbând câte o privire.
Felicia mai avea niște bani, puțini. Tot ce strânsese pe card: trei mii opt sute de lei moldovenești. De-ajuns de-un trai modest, măcar o lună și ceva. Nu s-a zgârcit.
Lucra într-o firmă mică de construcții, ca contabilă. Slugba nu s-a pierdut: de trei ori pe săptămână mergea la oficiu cu troleibuzul, făcea actele, aduna la sfârșit două mii cinci sute de lei, din care plătea mătușii Marioara pentru cameră. Marioara nu voia bani, dar într-o zi Felicia i-a lăsat plicul pe masa din bucătărie și nu a mai zis nimic.
Seara era cel mai greu. Se gândea la anii aceia zece , la micile sărbători, la vacanțele de la Mamaia, la supărarea măruntă de miercuri seara, la împăcările de la miezul nopții, la bradul din decembrie. El o privea și vedea un gol. Deci chiar era un gol.
Îi lua telefonul, răsfoia discuțiile înapoi, poza din Constanța, acum trei veri. El o ținea după umeri, amândoi râdeau. Nu-și mai amintea de ce.
În astfel de seri se băga devreme la somn, cu pătura trasă peste cap.
Într-o seară, Marioara a bătut la ușă.
Felicia, dormi?
Nu.
Știu că nu. Pauză. Ți-e foame?
Nu.
Bine, atunci. Mai spun ceva: l-am dat afară și eu cândva pe al meu. De mult, de foarte mult, tu nici nu erai pe lume. Am crezut c-o să mor de dor. Dar n-am murit.
Ușa sfoară. Marioara a dispărut.
Felicia a rămas în întuneric: aproape cincizeci de ani, Felicia. Ia-o de la capăt. Simplu, așa-i?
***
Mașina de cusut o găsi la-nceputul celei de-a doua luni.
Mătușa Marioara a rugat-o să rânduiască podul din hol. Nu umblase nimeni pe-acolo de vreo douăzeci de ani, iar la prima deschidere s-a rostogolit un potop de ciurucuri din epoca sovietică. Felicia a început să caute, să stoarcă podul de vechituri, ca la ruletă.
A scos reviste Femeia, o umbrelă ruptă, cutii cu nasturi, flacoane mirosind a bătrânețe, o grămadă de cărți poștale de opt martie. Apoi, din spate, a dat de ceva greu, învelit într-un cearșaf ca o reliquie.
A desfăcut cearșaful.
Era o mașină de cusut. Veche, neagră, cu decorații aurii, câteva ciobite, dar seducătoare. Pe panou scria Mureș, cu litere rotunjite, unduitoare.
Mătușă Marioara! a strigat Felicia.
Mătușa a ieșit, șorț la brâu, prosop pe umăr.
Doamne, Mureș! Asta e de la sora mea, tanti Frusina. N-am mai umblat la ea de tot atâția ani. Nici nu mai știu dacă merge.
Pot să încerc?
Marioara a privit atentă, cu ochii de veveriță înțeleaptă.
Știi să ții acul?
Știam demult.
Ia-o, dragă.
Felicia a mutat mașina în cameră, a șters-o cu grijă, a eliberat tija. Prin sertarele din pod a găsit ață, ace, panglică de centimetrat, o foarfecă pe jumătate tocită.
Uleiul a lipsit, dar a cumpărat din piața centrală, a uns fiecare rotiță, a curățat mecanismul. Roata mergea greu la început, apoi tot mai ușor.
Felicia a stat aplecată peste Mureș vreo trei ceasuri. A băgat acul, a atașat ața, a pus sub ac bucata de material găsită-n dulap. A apăsat pe pedală.
Mașina a pornit, sunetul acului ca niște broboane de ploaie metalică. Și atunci a simțit ceva atent, dureros, dar viu, ca sângele întors în deget mort de frig.
Se uită la cusătură. Dreaptă. Atentă.
În adâncul memoriei, ceva palpită.
***
Avea optsprezece ani și coasea. Întotdeauna coasea. Din orice: din rochiile vechi ale mamei făcea fuste, dintr-un bumbac ieftin croia o bluză pentru școală. Peste drum de liceu lucra Anișoara, croitoreasa bătrână, și Felicia mergea să vadă cum dezleagă tiparele, cum prinde tivul, cum ține foarfeca. Anișoara îi explica totdeauna cu drag.
Apoi a venit facultatea, Dănuț, nunta, viața ce s-a năpustit peste ea cu tot cotidianul. Mașina de cusut pe care a cumpărat-o din primul salariu a dat-o, la scurt timp după ce s-au mutat împreună: apartamentul era mic, nu mai încăpea. El spunea că ocupă loc. A cedat ușor, era îndrăgostită. Și-a zis că altceva contează.
Anii au trecut iar de cusut a uitat. Sau mai vedea vreo rochie în vitrină, zicea: aș face și eu una așa. Nu făcea niciodată.
Acum, stând în camera cu mușcate și tapet decolorat, cu Mureș și acul vâjâind, a simțit un început.
A doua zi s-a dus în piață. Nu magazin, ci piață din aia cu baloturi, unde poți lua jumătate de metru de in sau pânză de casă pe bani puțini. A pus mâna pe material: in, stambă, catifea moale, lână călduță. La una dintre mese, un ștapel gri-albăstrui, simplu.
Cât aveți din asta? întreabă Felicia.
Patru metri jumătate, răspunde femeia.
Îi iau pe toți.
Materialul palpită în sacoșă, cald, aproape viu.
Pentru ce vă trebuie?
Pentru o rochie, afirmă Felicia.
Nici nu o miră cât de limpede a sunat.
***
A croit pe jos: s-a aplecat, a prins tiparul, l-a desenat din minte, ajutată de revistele de croitorie uitate de Marioara. Echipă simplă: croială dreaptă, cu cordon, guler ridicat, mânecă trei sferturi. Nicidecum sofisticat, doar bun.
Marioara trecea de câte ori pe la ușă și o privea în liniște. Odată i-a adus o cană de ceai și i-a pus-o alături.
Mulțumesc, i-a spus Felicia, ochii neclintiți din material.
Frumos ai ales culoarea, a oftat Marioara.
I-a fost teamă să taie țesătura la început. A găsit o foarfecă bună într-un sertar uitat. A tras firul. Apoi a început să taie, și frica s-a dus odată cu primul sunet ascuțit.
A cusut trei zile. Nu pentru că era greu, ci pentru că băga suflet. Coasea seara, după slujbă, la Mureș. Făcea totul cu grijă: întâi cusătura laterală, fermoarul la spate, gulerul, apoi mânecile, care s-au potrivit greu.
Când nu-i ieșea, descoasea și încerca din nou. Mașina Mureș mergea egal, pașnic, cu zgomot atenuat. În serile acelea, gândul la Dănuț înceta. Avea în minte doar materialul, pasul acului, colțul gulerului.
În a treia seară a tras ultima cusătură, a tăiat firul. A călcat rochia. A pus-o pe umeraș, a făcut un pas înapoi.
O rochie bună. Simplă, gri, cu contururi domoale, fără vanitate. Cordonul strângea talia, gulerul ridicat aducea eleganță.
A probat-o.
S-a privit în oglinda cea mare, singura pe hol. Oglinda veche, cu margini gălbui, dar sinceră.
Felicia s-a contemplat acolo, mult. Sau puțin. Timpul, în acea reflexie, s-a împiedicat.
În oglindă nu era nimeni, nu era loc gol, nu era mobilă. Era o femeie de cincizeci de ani, cu păr castaniu prins jos, spatele drept, privire în care scânteia ceva nou, timid, dar viu.
Rochia stătea bine. Foarte bine.
Felicio! strigă Marioara. Hai să văd ce-ai făcut!
Felicia a ieșit în bucătărie cu rochia pe ea.
Marioara s-a întors dintre oale, a privit, a tăcut.
Ei, vezi? Altceva! Altă Felicia!
Apoi a întors la ciorba ei, dar Felicia a văzut zâmbetul cald.
S-a întors în cameră, s-a așezat. A mângâiat materialul. Rochia nu strângea, nu trăgea, se potrivea.
Înăuntru, firul acela a revenit la loc.
***
A ieșit cu rochia într-o sâmbătă.
Doar la plimbare. Marioara îi dăduse rețeta la niște pastile, să treacă la farmacie. Felicia și-a pus rochia gri, un sacou deschis, s-a încălțat cu pantofi de oraș și a coborât.
Era frumos. Octombrie limpede, aer subțire și rece. Plopii treceau încet la galben.
Mergea, și i se părea că pășește altfel. Era atentă: un motan privea filozofic de pe pervazul parterului; o bătrânică croșeta ceva azuriu; un copil trăgea mama de mână, țopăind peste o baltă.
Farmacia era aproape. Alături, un local mic, Colțul dulce nu-l observase niciodată. Pe ușă scria patiserie proaspătă și cafea la filtru.
A intrat. Și-a luat un cappuccino și un corn, că azi așa-i permis.
Localul era minuscul, cinci mese. Într-un colț, o doamnă de vreo șaizeci de ani, elegantă, cu cercei mari și păr argintiu, citea ceva pe telefon. Avea aerul cuiva care știe ce vrea și nu are teamă.
Felicia s-a pus la geam.
Au trecut zece minute. Privea strada, savura cafeaua, nu se gândea la nimic. Era bine. Fără motiv.
Scuzați-mă…
Felicia a ridicat privirea. Doamna cu părul argintiu o privea direct.
Nu vreau să par indiscretă, spune doamna. Dar rochia dvs. e minunată. De unde ați luat-o?
Felicia a pălit.
Mi-am cusut-o singură.
Doamna se-apropie de masa ei.
Singură? Sunteți croitoreasă?
Nu tocmai. Am știut cândva, acum am început iar.
Croiala… Doamna se uită la rochie cu ochi expert. Pare simplă dar e executată ca la carte. Știu, am lucrat ani buni la Casa Modei.
Mulțumesc.
Margareta Pascu, mă numesc. Cu drag, Margareta.
Felicia.
Felicia, vreau să vă întreb ceva; dacă vi se pare ciudat, spuneți nu. Margareta își îmbrățișează ceașca. Am ziua de naștere peste trei săptămâni, împlinesc șaizeci și cinci. Vreau să port ceva cu adevărat frumos, dar nu găsesc în magazine nici pentru tineri, nici pentru bătrâne. Ceva ca rochia dvs. V-ați ocupa?
Felicia o privea. Margareta era calmă, fără presiune.
Înăuntru, o bucată din ea s-a mișcat.
Mă ocup, a zis ea.
***
Margareta a venit peste două zile. A adus material ales de ea însăși din magazinul central: mătase vișinie, ușor lucioasă, densă.
Felicia a luat măsurile pe masa plină de cărți, a desenat câteva schițe, cât să se lămurească Margareta: o rochie ușor lărgită jos, mâneci trei sferturi, guler în V, discret.
Asta, a zis Margareta. Fix asta.
O să fie gata în două săptămâni.
Cât vă datorez?
Felicia a șovăit. Nu se gândise la plată, i se părea straniu.
Nu știu…
Lasă că știu eu cât se plătește la un atelier respectabil. Margareta i-a spus suma. Atât vă plătesc. E corect.
Atât câștiga Felicia într-o lună la contabilitate.
A tăcut.
E-n regulă.
După ce Margareta a plecat, Marioara a ieșit din bucătărie:
Am auzit. E o sumă bună.
Da.
Coase, Felicia. Coase, că mâna ta e pricepută.
Felicia a privit-o lung:
Marioara, de ce m-ai primit la tine? Nu ne știam, aproape.
Marioara a privit spre fereastră.
Ești fata surorii mele, Lenuța. Lenuța cândva mi-a salvat pielea. Mă revanșez. Datoriile se plătesc.
S-a întors la oale.
Felicia s-a apropiat de geam. Pe peretele de vizavi, deodată a văzut un grafitti uriaș: flori albastre, urcând pe betonul aceleiași gălăgii.
***
Rochia Margaretei a fost altceva. Nu pentru ea, ci pentru cineva. Responsabilitate.
A croit cu grijă, atentă: mătasea nu ierta greșeală. A tăiat ferm.
Rochia s-a croit cinci zile. S-a lucrat lent, liniar, fără o cusătură inutilă. A finisat fiecare tiv, a montat fermoarul manual. Tivul l-a cusut cu acul, ascuns.
Când Margareta a venit la probă, din chipul ei Felicia a înțeles tot.
Dumnezeule, a rostit Margareta în fața oglinzii. E altceva, altcineva.
Margareta mângâia materialul, se mira.
Ești alta.
Nu, sunteți dvs., zise Felicia. Doar într-o rochie bună.
Nu e doar atât. Când e făcută pe tine, simți. Vrei să stai dreaptă.
Margareta îi dă numărul unei prietene, doamna Svetlana, să-i coasă un compleu. Și nora băiatului are nevoie de rochie.
O să încerc, zice Felicia.
Margareta aprobă, ca și cum asta aștepta.
***
Două luni parcă fără orizont. Nu rele, ci ireal-bune: altfel decât viața.
Svetlana a vrut costum. Apoi altă femeie, trimisă de Svetlana, a cerut bluză. A urmat o tânără, fiica vecinei Margaretei, rochie de ocazie. Felicia a cosut, tânăra a postat poza pe rețea, au venit alte trei comenzi.
Camera Marioarei a devenit neîncăpătoare. Materialul peste tot. Mureș mergea seară de seară, uneori chiar dimineața.
Marioara nu s-a plâns niciodată. Doar o dată, constatând o explozie de materiale pe covor, a zis:
Felicia, ai nevoie de spațiu mai mare.
Știu.
Eu nu pot, știi tu.
Știu, Marioara.
Deja se gândea. Bani avea: în două luni câștigase mai mult decât la firmă într-o jumătate de an. Nu cu mult, dar destul.
A mers spre Centru, a căutat anunțuri, a vizionat câteva spații. Primele două: întunecoase, tavan jos, unul mirosea a mucegai. Al treilea: o cameră în fostă casă boierească, restaurată, cu etaj, geam la sud, lumină din plin, podea de lemn. Scump.
A calculat: chiria, mașină profesională, overlock, masă de croit, tot strânsul ar însemna sacrificiul economiilor plus un împrumut.
A luat telefonul, a sunat-o pe Margareta Pascu.
Margareta, pot să cer un sfat?
Sunt aici, Felicia.
Felicia a povestit tot.
Ia spațiul. Banii îi dau eu, fără nicio dobândă, când vei putea,îmi dai.
Nu pot…
Felicia, a tăiat-o Margareta, calm. Mi-ai făcut cea mai bună rochie din viața mea. Lasă-mă să întorc binele. Așa-i firesc între oameni.
Felicia nu a zis nimic.
Și-apoi, am deja patru prietene care stau la rând. Și mie-mi convine să ai atelier civilizat.
***
Atelierul deschis în decembrie.
A adus Mureș-ul cu ea. Nu mai lucra pe ea, mașina profesională era clar mult mai bună, dar Mureș și-a găsit loc la geam.
Spațiul a ieșit luminos: masa de croit, două locuri de lucru, raft de materiale, oglinzi înalte, schițe cu rame pe pereți. Marioara a venit să vadă, a atins rafturile, a stat mult la oglindă.
E bine, a rostit scurt.
Marioara, Felicia i-a luat mâna. Vreau să vă dau ceva.
A scos un plic. Marioara s-a înverzit.
Nu, Felicio…
Ba da. Pentru cameră. Pentru toate lunile. Am calculat.
Eu nu-am calculat niciodată…
Eu am calculat. Luați-i.
Marioara a luat plicul, a stat pe gânduri, apoi:
Trebuie frigider nou. Nu mai merge bătrânul, zici că-i tractor.
Îl luăm, zise Felicia.
Au mers în magazinul de electrocasnice, Marioara a pipăit fiecare ușă, a întrebat despre congelator, a ales unul mare, argintiu.
E bun, zise, cu un zâmbet tăcut, pe care Felicia și l-a pus la suflet: a făcut ceva corect.
***
Decembrie a adus comenzi. Sărbători, toată lumea voia rochii, ținute, bluze. Felicia lucra mult, uneori stătea la atelier până la nouă seara, bea al treilea ceai și asculta cum cântă mașina.
Ianuarie a venit cu liniște. Și-a luat o ajutoare, Alina, tânără care știa tiv și butoniere dar nu tipare. Alina a învățat repede, Felicia o instruia, și era bucurie să vezi cum celălalt reușește.
A părăsit serviciul de la contabilitate. A sunat, a explicat, șefii au rugat-o să mai stea până-n aprilie, a stat.
În martie a sunat un număr necunoscut. O femeie voia ore de croit.
Eu nu-s profesor, zice Felicia.
Dar știți. Margareta Pascu m-a recomandat!
Felicia a tăcut.
Veniți, vedem.
Astfel au venit lecțiile. Întâi una, apoi grupă mică. Altceva, nu doar lucrat, ci transmis.
Primăvara s-a mutat de la Marioara.
A închiriat o garsonieră lângă atelier: lumină, etaj trei, bucătărie albă. Pereți albi, nici o pată. A pus totul la loc. A agățat magazinierele cusute de ea.
Prima seară: stătea cu ceai la bucătărie și privea în curtea cu mesteceni.
Era apartamentul ei. Mic, străin încă, dar al ei.
***
Revederea cu Dănuț s-a petrecut în mai.
Mergea de la atelier acasă, pe lângă un părculeț cu lilac și frunze tineri, soare roșiatic în amurg. Sacoșa îi atârna greu de mostre de stofă.
El mergea spre ea.
A recunoscutu-l imediat, deși părea schimbat. Mai slab, sacoul altfel.
Și el a zărit-o. S-a oprit.
Felicia nu s-a oprit decât când, la doi pași, el a spus:
Felicia.
Salut, Dane.
Se uita la ea: privirea lui, rătăcită, deznădăjduită.
Arăți bine.
Mulțumesc.
Pauză. El, cu mâinile în buzunare.
Unde mergi?
Acasă.
Stai aproape?
Da.
Tăcere. O mamă cu cărucior a trecut peste asfaltul cald.
Felicia, eu… A început și s-a oprit. Putem să vorbim? Dai datoria unui om, atât.
Ea l-a privit drept. Fața lui, obosită, nu ca după muncă, ci ca după mult ghinion.
Hai pe banca aia, a zis.
S-au așezat. Dănuț își strângea mâinile.
Nu știu cum să încep.
Începe așa cum e.
Ea a plecat. Pentru care am… De jumătate de an. Mi-a zis că sunt plictisitor și fără ambiții. Râde ciudat. Vezi ironia?
Văd.
Stau la mama, job prost, firma s-a închis. Totul… Ridică ochii. Totul s-a prăbușit. Mă gândesc, uneori, că am greșit imens. Am făcut o greșeală, Felicia.
Felicia asculta.
Cu tine nu am prețuit nimic. Tu erai, făceai tot, erai acolo, iar eu… Se oprește. Te-am numit loc gol. Chiar doare. Știu că nu pot repara. Dar simt nevoia să știi: mă gândesc des la asta.
Felicia privea mestecenii de vizavi. Frunzele foșneau. Mirosea a grătar din curte.
Dane, nu e vina ta c-ai încetat să iubești. Se întâmplă.
El tace.
Dar e vina asta, cum ai spus-o. Loc gol, mobilă, ieși afară. Crucea aia, n-ai pus-o corect. Nu pentru că ești rău, ci pentru că a durut. Mult.
Știu.
Dar mi-ai făcut și bine.
Se uită la ea.
M-ai împins. Vorbea liniștit, fără ranchiună. Mi-a fost frică. Am plecat cu două genți și trei mii pe card. N-aveam habar ce va urma. Am trăit la Marioara ca un orfan, camera de trei pe patru, plângeam seara. Foarte rău a fost.
Felicia…
Lasă-mă să termin. Spunea nu ca să rănească, ci pentru că simțea că trebuie. Acolo am descoperit mașina de cusut. Mi-am adus aminte că mi-a plăcut să cos. Apoi am început. Întâi pentru mine, apoi pentru alții. Acum am atelier în centru, Dane. Lumea vine, mi-a plăcut să fiu din nou la ac, la material.
El o privea, uluit, poate amărât.
Dacă nu mă dădeai afară, poate aș fi rămas așa. Făceam ciorbe, mă uitam la perete. Nu știam cine sunt. Nu zic că-s recunoscătoare, dar a ieșit cum a ieșit.
Și… nu m-ai iertat?
Felicia a gândit.
Nu port ranchiună. Nu-i la fel cu a mă întoarce. Nu voi reveni. Nu ca răzbunare. Pur și simplu sunt în viața mea. Poate pentru prima dată.
El stă cu privirea departe.
Ne-am fi putut…
Nu, rostește ea. Clar, ferm. Nu, Dane.
Tăcerea a durat mult. Dar nu apăsătoare, ci netedă.
Marioara ce mai face? întreabă el.
Bine. I-am cumpărat frigider. Merg la ea duminica, jucăm Macao.
Dănuț zâmbește: zâmbetul lui adevărat, vechi.
Tu tot om bun ai fost, Felicia.
Și tu. Doar că nu mai eram potriviți. Poate de mult.
Felicia s-a ridicat, și-a luat sacoșa.
Trebuie să mergi? a întrebat el.
Trebuie. Mâine la opt am clientă; numai așa poate veni.
Bine. Se ridică și el. Sincer, mă bucur că ți-e bine.
Și ție îți doresc. Din suflet.
Doar adevărul nici fiere, nici triumf. Chit că totul e altfel.
A plecat pe alee, simțind o vreme privirea lui. Apoi nu.
O umbră de mesteacăn cădea lung pe asfalt. Felicia mergea pe acea umbră. Sacoșa îi trăgea umărul, în ea un bumbac verde-închis, un catalog de nasturi. Mâine la opt sosea doamna Mărgărita, profesoară pensionară: îi trebuia fustă pentru iarnă, nu largă, dreaptă, de oraș și de concert.
Felicia se gândea la croială, la cum să-i lungească linia, să-i stea bine. Fusta dreaptă ascunde și subliniază, trebuie să găsești linia.
Se gândea la asta, observa miroasea mai apăsat seara a liliac, un băiat trecea pe trotinetă cântând ceva de la desene; de la un geam, cineva prăjea cartofi, mirosul acela indubitabil de acasă.
***
La atelier, seara n-a lucrat, și-a promis că după șapte nu sună mașina. A venit doar după carnetul cu măsurători. Lângă masă stătea Mureș, neagră, cu valuri aurii, calmă.
Felicia i-a mângâiat carcasa.
Mulțumesc, i-a șoptit.
Ridicol să spui mulțumesc unei mașini? Dar cui să mulțumești cu adevărat: Marioarei, Margaretei, Alinei, destinului? Poate tuturor. Poate stăpânului visului acela de nedreptate care a dus-o până aici, în lumină și liniște.
A luat carnetul, a stins lumina, a încuiat. A coborât scara de lemn spre orașul înserat.
Orașul trăia: oameni grăbiți, mașini, copii râzând. Un mai obișnuit.
Din drum a intrat la Pâinea Bună, a cumpărat o franzelă cu semințe și un borcan de miere de la o bătrânică.
Seara bună!
Seara bună! Mierea-i bună, să gustați mâine cu pâine, n-o să regretați.
Mulțumesc, sigur.
A ieșit din magazin. În sacoșă: pâine, miere, carnet, catalog de accesorii. Pe ea, o rochie nouă: in culoare fildeș, centură moale, mâneci largi. Îi plăcea s-o poarte.
Spre casă era zece minute.
Se gândea la fusta pentru doamna Mărgărita, la firele de comandat, la faptul că Alina deja știe să croiască modele simple de una singură.
Apoi n-a mai gândit la nimic. Doar mergea.
Cerul peste acoperișuri încă rozaliu la apus. Rândunelele zburau, viața dăinuia; totul complicat, dar nu cumplit.
Fericire de femeie după divorț, ar scrie revistele. Ca și cum ar fi o specie separată de fericire. Felicia nu a privit niciodată așa. Doar: Mă întorc acasă. Mâine mă trezesc devreme. Am de lucru, ce-mi place și-mi iese. Am Marioara, am cliente mulțumite, am Mureș la masă. Am cerul ăsta plin de rândunele.
E destul.
Nu fabulos, nu tragic, nu măreț. Dar destul. Poate chiar ăsta e secretul, când lumea spune despre a doua tinerețe, despre o viață nouă, despre încredere la orice vârstă. Nu peste noapte, ci: o rochie, încă una, un atelier, o garsonieră, o seară de mai, cu pâine și miere în plasă.
A sunat-o pe Marioara.
Marioara, sunteți pe acasă?
Ei, unde să fiu… Mă uit la serial. Ce faci?
Nimic. Pur și simplu.
Pauză scurtă.
Duminică vii?
Vin. Să fac plăcinte?
Cu mere, dacă poți. Pe alea le iubesc.
Cu mere, sigur.
A pus telefonul. A urcat la etajul trei, a deschis ușa garsonierei ei.
Mirosea a in: ieri a croit la masa de bucătărie, a plouat între timp, nu i-a venit să iasă. A strâns toate resturile, dar mirosul a rămas. Plăcut.
A pus ceainicul, a luat pâinea, a deschis borcanul. Mierea limpede, aurie, translucidă.
Rândunelele încă zburau, deși se făcea noapte.
Felicia a întins miere pe pâine, a mușcat. Mierea era bună. Foarte bună.
***
Dimineața a venit luminoasă.
Doamna Mărgărita a venit la opt fix, cum au stabilit. O femeie mică, vioaie, păr alb, atent vâlurit, privire directă peste rame.
Doamna Felicia, am găsit poză, cam așa vreau. Dar nu așa largă.
Scoate foaia, Felicia o analizează. Fustă bună, corectă, croială dreaptă.
Stați să vă explic cum facem.
Mărgărita s-a așezat.
Să știți, privea atelierul, de ani visam la fusta asta. În magazine nu găseam. Sora vecinei m-a recomandat pe dvs. Mi-a zis că după rochie s-a simțit din nou femeie! Râde ușor. Asta e cel mai bun compliment, cred.
Cel mai bun, confirmă Felicia.
Deschide carnetul, ia centimetrul.
Vă ridicați, vă rog.
Mărgărita se ridică, îndreaptă umerii, se privește în oglinda uriașă.
Am patru ani de pensie. Zisesem, gata, nu-mi mai pasă cum arăt. Dar apoi mă întreb: de ce nu? Mai am viață, încă! De ce să nu port ceva drăguț?
Chiar așa, zice Felicia.
Ia măsurile, notează, calculează croiul. Atelierul e plin de lumină de soare, podeaua desenată în dreptunghiuri de geam. În colț Mureș sigur, Alina urma să vină la zece, iar la unsprezece altă clientă…
