Loc gol
Tu ai devenit un loc gol, Lenuța. Înțelegi? Un loc. Gol.
Vocea lui era egală, fără multe inflexiuni, ca și cum ar citi lista de la piață. Stătea cu spatele la ea, privind pe fereastră în curtea blocului. În pragul serii, cineva plimba un cățel, o teckelă roșcată, care trăgea vioi lesa către o baltă.
Lenuța Gheorghiu stătea pe canapea, cu o cană de ceai în mâini. Ceaiul se răcise de vreo douăzeci de minute, dar continua să țină cana strâns, neștiind ce să facă cu mâinile.
Ce vrei să spui? întrebă ea, aproape în șoaptă.
Exact ce am spus. Victor se întoarse, în sfârșit. Avea fața plictisită, aproape obosită, ca și cum ar fi explicat ceva banal și clar. Te privesc și nu văd nimic. Gol. Cenușiu. Umpli spațiul, gătești, dormi, dar nu ești aici. E ca și cum aș avea în jur mobilă. Bună, solidă, dar tot mobilă, Lenuța.
Ea puse cana pe masă. Porțelanul sună slab pe lemn.
Zece ani, spuse ea.
Ce anume zece ani?
Am stat împreună zece ani.
Și? Victor ridică din umeri, traversând camera și așezându-se în fotoliul de vizavi. Zece ani. E destul cât să înțelegi când nu mai are rost. Nu mai vreau să trăiesc așa. Vreau… căută un cuvânt potrivit vreau să simt ceva. Iar tu nu-mi dai nimic de simțit. Nu mă inspiri. Îmi ești de parcă nici nu ești cu adevărat lângă mine.
Lenuța simți cum undeva în suflet îi trosnește încet un fir subțire, încăpățânat.
Unde să merg, Victor?
Asta-i treaba ta. Își încrucișă lejer picioarele. Apartamentul, știi bine, e pe numele mamei mele. Deci, oficial, nu ai drepturi aici. Nu mă grăbesc, dar… o săptămână ajunge? O să-ți găsești ceva.
O săptămână ajunge, repetă Lenuța, automat.
Atât voiam să știu. Luă telefonul de pe măsuța de cafea și începu să deruleze fără să o mai privească. Pentru el, discuția era terminată.
Lenuța se ridică, se duse în dormitor și băgă ușa după ea. Se întinse pe pat, privi în tavan. Era alb, cu o pată în colț pe care tot voia de doi ani să o acopere, dar nu reușise niciodată.
Din camera alăturată se auzea firav televizorul. Victor își găsise treabă.
Ea nu plânse. Doar rămase cu ochii în tavanul acela alb cu pată, și în piept îi era atât de liniște, ca într-o casă rămasă cu geamurile sparte.
***
Săptămâna trecu greu, într-un fel de ceață. Victor stătea pe acasă cât mai puțin, iar când venea, nu schimbau vreo vorbă. Lenuța își strângea lucrurile, și descoperi cu o jenă amară cât de puține îi erau, de fapt. Câteva rochii, paltonul gros, o cutie cu fotografii vechi, reviste de croitorie păstrate din obișnuință, deși nu o mai atinseseră demult.
Croitoria o lăsă inițial, apoi se răzgândi și o puse și pe aceea în geantă.
Sună la mătușa rămasă din partea mamei, tanti Ruxanda, pe care nu o mai văzuse de la înmormântarea mamei. Tanti Ruxanda ascultă, tăcu mult, apoi spuse:
Vino, dragă. Am o cameră, mică, dar ai unde sta până te pui pe picioare.
Tanti Ruxanda stătea la marginea Iașiului, la periferie, unde autobuzul trecea din oră în oră, iar magazinul Economica era singurul din cartier. Lenuța nu iubise vreodată zona aceea: blocuri vechi, scări spoite de ploi, plopi ce topeau totul în puf primăvara.
Ajunse vineri seara, cu două genți și trolerul.
Vai, ce slabă ești! o întâmpină tanti Ruxanda, mică, robustă, cu o bunătate blândă pe chip, mirosind a valeriană și supă de casă. Intri sau stai pe prag? Ți-e foame?
Nu-mi trebuie, tanti Ruxanda.
Trebuie, dragă. Și dispăru în bucătărie.
Camera era strâmtă, cu canapea îngustă, șifonier vechi și un geam spre peretele blocului alăturat. Tapetul albăstrui pal, decolorat, fusese cândva mai vesel. Trei ghivece cu mușcată roșie trona pe pervaz. Mușcata era plină de viață și culoare.
Lenuța își puse bagajul, se așeză pe canapea. Arcurile scârțâiră slab.
Bei un ceai? strigă din bucătărie tanti Ruxanda.
Beau.
Abia atunci, în camera aceea cu miros de mușcate și tapet scorojit albastru, izbucni în plâns.
***
A urmat o perioadă grea și lungă.
Diminețile păreau fără rost. Se trezea devreme, pe la șase, asculta cum tanti Ruxanda bolborosea cu ceainicul, iar pe stradă rareori se auzeau frâne de mașini. Se spăla, ieșea în bucătărie, bea ceai, privea peretele orb de la geamul camerei sale.
Tanti Ruxanda era femeie înțeleaptă. Nu punea întrebări, nu dădea lecții, nu zicea lasă că trece ori îți vei găsi pe altcineva. O hrănea cu borș, o lăsa să se uite la televizorul ei, și, uneori, seara, scotea cărțile de joc:
Jucăm un tabinet?
Și jucau, fără să spună prea multe.
Bani avea puțini. Scoase de pe card tot ce avea: două mii nui de lei, cam atât cât să trăiască modest o lună-două. Nu făcea risipă.
Lucra de câțiva ani ca contabilă la o mică firmă de construcții, slujba i-a rămas: mergea de trei ori pe săptămână la biroul din celălalt capăt al orașului, procesează facturi, încasa salariul de o mie trei sute de lei. Din aceia plătea și camera mătușii, chiar dacă tanti Ruxanda se împotrivea până Lenuța i-a lăsat banii într-un plic pe masa din bucătărie.
Seara erau cele mai grele. În camera ei, gândurile dădeau târcoale aceluiași cerc. Zece ani nu sunt puțini. Zece ani de mic dejunuri împreună, de sărbători, de răceli, de brad orn de Crăciun; de plecări la mare, de certuri și împăcări. El, privind-o, nu mai vedea nimic. Deci, poate, chiar fusese nimic. Poate că s-a stins ceva în ea, fără să-și dea seama. Poate în amândoi.
Uneori vedea vechile lor poze pe telefon. Excursia de la Marea Neagră, acum trei ani. El o ținea de umăr, râdeau amândoi. Nici nu-și mai amintea de ce râdeau atunci.
În astfel de seri, se băga devreme sub plapumă.
Tanti Ruxanda, odată, zise din ușă:
Lenuța, dormi deja?
Nu.
Așa zic. Pauză. Ți-e foame?
Nu.
Atunci dormi. Pauză. Să știi, și eu l-am dat afară pe al meu. De mult, nu era încă pe lume tu. Am crezut că mor de supărare. Uite că n-am murit.
Ușa se închise. Lenuța, cu capul sub plapumă, își zicea: ai aproape cincizeci de ani, Lenuța. Ia-o de la capăt. Ca și cum ar fi așa simplu.
***
Mașina de cusut a găsit-o la vio începutul celei de-a doua luni.
Tanti Ruxanda o rugase să facă ordine în dulapul vechi din hol nu mai umblase nimeni acolo de ani buni. Lenuța acceptă, să-și ocupe mâinile.
Printre reviste Femeia prăfuite, umbrele stricate, cutii cu nasturi, sticluțe goale de parfum și cărți poștale de 8 Martie, găsi, în fundul dulapului, ceva greu, învelit într-un cearșaf vechi.
O desfăcu. Era o mașină de cusut veche, carcasă metalică neagră, cu modele aurii de margine, puțin cojiți, dar tot strălucitori. Pe ea scria Iași, într-un scris cu bucle.
Tanti Ruxanda! o strigă Lenuța.
Tanti Ruxanda apăru cu un prosop pe umăr.
Ia uite, Iași! ochii îi străluciră. Mașina de la sora mamei mele, tanti Paraschiva. Am uitat că mai există. Nu știu dacă mai merge. N-am mai folosit-o de zeci de ani.
Pot să încerc?
Tanti Ruxanda o privi atent.
Te pricepi?
Pe vremuri, mă pricepeam.
Ia-o.
Lenuța duse mașina în cameră, o așeză pe masă. O șterse, desfăcu ghemotoacele de ață veche de pe suveică. Găsi cutiuțe cu ațe colorate, ace ruginite, bandă de măsurat, o foarfecă grea, tocită.
Chiar și ulei de mașină era, piatră. Îl cumpără altul și unse rotațiile maşinii, curăță rotițele cu grijă, roti manual volanta. Se urni greu, apoi tot mai uşor.
Petrecu trei ore cu mașina. Desfăcu suveica, introduse ața, trecu firul. Puse sub picioruș o bucată de pânză ponosită și apăsă pe pedală.
Mașina dădu drumul la un zgomot recunoscut, străpunse pânza, și Lenuța simți ceva asemănător cu amorțeala ce încet se scutură: puțin dureros, dar trezitor.
Oprindu-se, privi cusătura: dreaptă, aproape perfectă.
O undă undeva în adâncul minții, vechi de decenii, s-a dezmorțit.
***
Avea optsprezece ani când croia tot timpul. Din rochii vechi făcea fuste, din bumbacul ieftin găsit la talcioc, bluzițe. Peste drum de liceu lucra doamna Raveica, croitoreasă cu degete pline de înțepături, și Lenuța își petrecea orele privind cum trasa tiparele. Doamna Raveica explica răbdătoare, cu drag, văzând-o cât e de atentă.
Apoi venise facultatea, apoi Victor, nunta, apoi rutina nouă care le ocupase toată viața. Mașina de cusut, cumpărată din primul salariu, o vânduse când s-au mutat împreună apartamentul era mic, Victor zicea că n-au loc de mobile inutile. Lenuța a vândut-o fără regrete, fiindcă, îndrăgostită, credea că e altceva important.
Anii au trecut. Croitoria a rămas doar vis. Când vedea o rochie frumoasă, se gândea: ce aș croi-o pe-asta! Dar nu o mai făcea.
Acum, stând în camera periferică cu Iași pe masă, asculta zgomotul de ace. A doua zi, a mers în piață, la taraba de materiale, unde poți lua un metru de cânepă sau batist de banii de pâine.
Mersese pe la toate standurile, atingând materiale. Într-un colț găsi o bucată de bumbac bleu-cenușiu, moale, discret, plăcut ca prospețimea dimineții.
Cât aveți aici? o întrebă pe vânzătoare.
Patru metri jumate.
Îi iau pe toți.
Vânzătoarea i-a măsurat și i-a făcut pachet.
Ce faceți cu el?
O rochie, zise Lenuța.
Și se miră ea însăși de cât de sigur i-a ieșit vocea.
***
Croia pe jos: întinse pânza, prindea cu ace tiparul desenat din amintiri și după o veche revistă găsită în lada mătușii. Tiparul era simplu: liniar, cu curea, guler la baza gâtului și mânecă trei sferturi, fără complicații. Doar o formă bună.
Tanti Ruxanda venea, privea cum lucrează, dar nu spunea nimic. Numai o dată îi aduse ceaiul fierbinte.
Ai ales o culoare frumoasă, îi zise mătușa.
La început, Lenuța se temea să taie pânza. Găsi o foarfecă bună, încă ascuțită. Se opri o clipă pe margine, apoi începu să taie și teama dispăru după primul tăiet.
A cusut trei seri la ea.
Nu pentru că era greu, ci pentru că nu se grăbea. Fiecare seară, după lucru, la mașina Iași. Își punea tot gândul pe cusătură, nu pe amintirea lui Victor. Fiecare șuviță de ață era un pas mai departe de trecut.
În a treia seară, pusese ultima cusătură, o netezi, o puse pe umeraș, privi de la distanță. Era o rochie bună. Cenușie-albăstruie, linii moi, simple, frumoasă tocmai prin simplitate. Cureaua marca talia, gulerul la baza gâtului o făcea elegantă.
O încercă.
Se opri, singură, în fața oglinzii din hol. Oglinda veche, cu margini oxidate, dar sinceră.
Se privi prelung, mai bine de un minut.
Din oglindă se uita la ea o femeie. Nu un nimic, nu mobilă, nu gol. O femeie la cincizeci de ani, cu părul strâns la spate și o privire în care părea că ceva se aprinde încet.
Rochia îi venea excelent. Foarte bine.
Lenuțo! strigă tanti Ruxanda din bucătărie. Hai să văd ce-ai făcut!
Lenuța intră, îmbrăcată în rochie.
Tanti Ruxanda se întoarse de la aragaz. Privirea i se înmuie.
Vezi, așa da.
Și se întoarse la oala cu borș, dar Lenuța văzu un surâs larg pe față.
Se întoarse în camera ei, se așeză pe canapea, mângâie materialul rochiei. Nu strângea, nu înțepa, nu deranja. Era ca o îmbrățișare.
Undeva în ea, acel fir subțire, început în seara în care fusese alungată, se drese la loc.
***
Ieși purtând rochia sâmbăta următoare.
Să meargă până la farmacie, tanti Ruxanda îi dăduse rețetă pentru pastile de tensiune. Lența luă rochia cenușiu-albăstruie, peste care aruncă un sacou subțire găsit printre hainele din geamantan.
Era frumos afară. Început de octombrie, aer limpede, plopii deja galbeni.
Mergea și simțea că pășește altfel. Nu într-o grăbire surdă, cum fusese ani întregi. Acum vedea: un motan relaxat în fereastră, o bătrână împletind, un copil trăgând mama spre o baltă.
Farmacia era la două străzi. Lângă, Lenuța zări o cafenea mică, Colțul dulce, despre care nu știa nimic. Pe ușă scria plăcinte calde și cafea.
Intră. Comandă o cafea cu lapte și un croissant, pentru că simțea că azi merita.
Mică, cu cinci mese, cafeneaua era plină de miros de aluat și abur, iar la o masă stătea o doamnă elegantă, trecută de șaizeci de ani, cu păr alb tuns scurt și cercei mari. Avea o prestanță liniștită, de om hotărât.
Lenuța se puse la masa de la geam.
După zece minute, bunda cu părul alb îi zâmbi:
Nu vreau să deranjez, dar rochia dvs e minunată. Pot să întreb de unde ați luat-o?
Lenuța roși ușor.
Am cusut-o eu.
Doamna zâmbi cald.
Sunteți croitoreasă?
Nu. Doar… am învățat cândva, apoi am reluat.
Croiala… pare simplă, dar e foarte rafinată. Mă pricep puțin, am lucrat ani de zile la Cooperativa Textila.
Mulțumesc, răspunse Lenuța, nestiind ce să adauge.
Margareta Anton, mă numesc.
Lenuța.
Să vă rog ceva? spuse Margareta. Peste trei săptămâni fac șaizeci și cinci de ani. Vreau o rochie specială, nimic prea bătrânesc, nici adolescentin. Rochia pe care o purtați se apropie de ce visez. Ați face și pentru mine?
Lenuța se uită la ea. Margareta îi răspundea cu aceeași privire sinceră, fără presiune.
Aș face, spuse Lenuța.
***
Margareta veni după două zile, aducând un material pe care îl alesese singură din centrul orașului: crêpe vișiniu, cu o strălucire discretă, calitate bună.
Lenuța îi luă măsurile pe masa din cameră. Notă tot cu grijă într-un caiet. Apoi schiță cu creionul câteva modele. Margareta alesese unul: rochie ușor cloș, mâneca trei sferturi, decolteu discret în V.
Aceasta e. Margareta fixă desenul. E perfectă.
O să fie gata în două săptămâni.
Cât vă datorez?
Lenuța ezită. Nu stabilise un preț.
Nu știu, sincer.
Vă spun eu cât ia o croitoreasă serioasă. Margareta zise o sumă. Atât vă plătesc. E corect.
Era cât două salarii de contabilă.
Bine.
După ce plecă Margareta, tanti Ruxanda ieși din bucătărie:
Am auzit. Bani buni.
Sunt.
Tu să croiești, Lenuțo. Îți iese bine.
Tanti, dar de ce m-ați primit? Nici nu mă știați prea mult.
Tanti Ruxanda șovăi o clipă.
Pentru că ești fata Zinicăi. Zina era mama Lenuței. Ea m-a ajutat odată, mult. Eu doar înapoiez niște datorii.
Și se duse la bucătărie.
Lenuța privi pe geam. Dincolo de zidul acela orb, cineva pictase, fără să vadă ea până atunci, flori albastre, intense.
***
Rochia pentru Margareta fu o experiență nouă. Nu pentru ea, ci pentru alt om. O responsabilitate care o emoționa.
Croia cu grijă. Tăie materialul cu inima în gât, fiindcă era bun și scump, apoi lucră cu adevărat.
Vișiniul lua formă timp de cinci zile. Cosea linie la linie, fiecare margine la milimetru, fermoarul la mână, tivul la ac, ascuns.
Când Margareta veni la prima probă, privirea i se lumină.
Minunat, spuse privind în oglinda veche. E cu totul altă eu.
Ești dumneata, Margareta, doar într-o rochie bună.
Nu dar e altfel… când un lucru e pentru tine, îl simți. Vedeți? Când port asta, nu-mi vine să stau cocoșată.
La fustă era nevoie de o mică corecție. Margareta nu voia s-o scoată prea repede.
Vă spun direct. Am o prietenă, doamna Stela. Și ea vrea rochie la aniversare. Pot să-i dau numărul dumneavoastră?
Sigur.
Și încă ceva. Nora fiului meu se mărită la anul. Are siluetă complicată, nu găsește nimic potrivit. Ați lua și un astfel de proiect?
Aș lua.
Margareta încuviință, exact așa cum se așteptase.
***
Două luni au urmat nebunește. Dar nu nebunie rea: nebunia bună, de început.
Stela a comandat costumul ei. După, a apărut o femeie trimisă de Stela, apoi încă una. Apoi o fată tânără, fiica vecinei Maragaretei, pentru care a croșetat o rochie de seară. Aceasta a postat pe net poza cu rochia și textul am găsit în sfârșit o adevărată meșteră. Automat, au mai venit cel puțin trei comenzi.
Camera de la tante Ruxanda devenise mică. Materiale pe pat, pe scaun, pe pervaz. Mașina de cusut Iași mergea seară de seară, câteodată chiar și dimineața.
Tanti Ruxanda nu s-a plâns niciodată. Doar a zis cu blândețe:
Lenuța, ar trebui să-ți iei un loc mai mare.
Știu și eu.
Se gândise deja la asta. Nu adunase o avere, dar pentru două luni ieșise mai mult ca într-o jumătate de an la contabilitate. Și cererea nu scădea.
Merse în centru, căută spații după ziar și internet, vizionă câteva. Primele două erau întunecoase sau umede. Al treilea era perfect: cameră la etajul doi într-o casă veche renovată, cu ferestre spre soare. Nu ieftin, dar frumos.
Calculă: chirie, mașină profesională nouă, overlock, masă de croit, toate economiile se topesc și mai trebuie un împrumut.
A sunat-o pe Margareta.
Margareta, merge dacă vă cer sfat?
Desigur.
Lenuța explică situația. După o tăcere scurtă, Margareta zise senin:
Închiriați! Dacă vreți, vă împrumut eu, fără dobândă. Plătiți când puteți.
Nu pot să accept
Lenuța! a tăiat glasul hotărât. Mi-ați făcut cel mai frumos cadou de ziua mea, rochia aceasta. Lăsați-mă și pe mine să dau ceva înapoi. Așa e omenesc, să ne ajutăm.
Lenuța nu zise nimic.
În plus, glumi Margareta, am deja patru prietene pe lista de așteptare la dumneata. Nici nu-mi convine să te văd fără atelier adecvat.
***
Atelierul s-a deschis la început de decembrie.
A mutat Iași-ul, simbolic mai mult decât ca unealtă. Mașina nouă muncea rapid, dar vechea Iași trona pe o măsuță lângă fereastră. O lăsese ca semn.
Atelierul era luminos. Masă de croit, două posturi de lucru, rafturi cu materiale și ață, oglindă mare. Pe pereți, Lenuța și-a pus câteva schițe înrămate. Tanti Ruxanda văzu tot și îi zâmbi blând.
E frumos, față dragă.
Tanti, am ceva pentru dumneavoastră.
Scoase un plic. Tanti Ruxanda făcu gest să refuze.
Lasă, Lenuțo
Nu, e pentru chirie. Am notat exact.
Eu n-am notat vreodată
Am notat eu. Luați.
Tanti Ruxanda luă plicul. Stătu pe loc, apoi spuse:
Îmi trebuie un frigider nou. Ăsta de mi-e mie, huruie de parcă-i tractor.
Îl cumpărăm! răspunse, râzând, Lenuța.
Au mers împreună la magazin, tanti Ruxanda a testat uși, a întrebat ce și cât ține congelatorul, apoi a ales unul mare, argintiu.
Bun frigider. Foarte bun! În vocea mătușii era bucurie sinceră, iar Lenuța simți că a făcut un bine important.
***
Decembrie i-a adus mulți clienți. Înainte de sărbători, toată lumea vrea haine deosebite: pentru Revelion, pentru serii festive, pentru întovărășit. Lenuța lucra mult, uneori rămânea la atelier până la nouă seara, cu a treia cană de ceai și zumzetul mașinii în fundal.
În ianuarie s-au mai liniștit lucrurile. Și-a luat ajutor: Alina, o tânără care cosea tivuri și făcea mici retușuri, dar nu încercase încă să croiască. Învăța, și Lenuței îi plăcea să explice era ceva nou și reconfortant.
A renunțat la contabilitate. I-a anunțat pe șefi, aceștia s-au întristat, i-au cerut să mai stea până în aprilie, a acceptat.
În martie a sunat cineva cu voce necunoscută, voind lecții de croitorie.
Eu nu sunt profesoară, zise Lenuța.
Dar știți. Și se vede. Margareta mi-a dat numărul.
Veniți. Vedem ce iese.
Așa a început primul curs. Apoi al doilea, apoi un grup mic. Era altceva: să înveți, să dai mai departe.
Primăvara s-a mutat de la tanti Ruxanda.
A închiriat o garsonieră nu departe de atelier, la etajul trei, cu bucătărie luminoasă, pereți albi fără colțuri negre. Puse lucrurile la loc, atârnă draperiile pe care le croise singură.
În prima seară, cu o cană de ceai, privind pe geam la parcul cu mesteceni, zâmbi. Asta era casa ei. Măcar mică, era a ei.
***
Revederea cu Victor a venit la sfârșit de mai.
Ieșea din atelier, târziu, prin parcul cu liliac înflorit, cu pungi pline de materiale pentru lucrul de mâine. El venea spre ea de pe alee.
Lenuța l-a văzut imediat. Sluțit, mai slab, privirea altfel. El o recunoscu, se opri.
Lenuța.
Salut, Victore.
El privi la ea nelămurit, zbătut.
Arăți bine.
Mulțumesc.
Tăcere. El își băga mâinile în buzunar.
Încotro mergi?
Acasă.
Stai prin zonă?
Da.
Pauză. O mamă cu copil în cărucior trecu printre ei.
Lenuța, eu… Putem vorbi? Numai să vorbim puțin.
Se uită la el lucid. Avea o față de om stors, nu un om ocupat, ci unul ostenit de soartă.
Haide pe banca aia.
S-au așezat amândoi. Victor se holba la degetele lui strânse.
Nu știu cum să încep.
Începe cum poți, lăsă cuvintele să vină.
Ea a plecat. Cea pentru care… M-a lăsat în toamnă. Mi-a spus că sunt plictisitor, că n-am ambiții. Rânji amar. Îți dai seama ce ironie?
Îmi dau.
Trăiesc la mama acuma. Jobul nu mai e, firma s-a închis. Totul s-a dărâmat. M-am tot gândit, cred că am greșit. Am făcut o mare greșeală, Lenuța.
Ea ascultă, tăcând.
Când eram cu tine, nu apreciam. Tu erai mereu acolo. Făceai tot, erai… adevărată. Iar eu? Se înclină. Căutam altceva, nici nu știu ce. Ce aveam lângă mine nici nu vedeam. Ți-am zis loc gol. Se strâmbă ca de durere. Nu merit iertare, dar simt să știi: mă gândesc des la asta.
Lenuța privea mestecenii. Frunzele foșneau încet. Mirosul de grătar venea dintr-o gospodărie vecină.
Victore, nu e vina ta că nu m-ai mai iubit. Se întâmplă. Oamenii se dezîndrăgostesc.
…
Greșeala ta e cum ai spus. Loc gol, mobilă, să dispari. A durut. Nu pentru că ești rău, ci pentru că ai zis-o urât. Mult am dus după.
Știu, zise el încet.
Dar mi-ai făcut un bine, pe undeva.
Se uită la ea așteptând.
M-ai împins afară. Mi-a fost frică, Victore. Am plecat doar cu două genți și vreo două mii de lei și habar n-aveam ce urmează. La tanti Ruxanda am fost ca un orfan, am plâns luni de zile. Acolo am dat de mașina de cusut veche. Mi-am amintit de croitorie, și că m-aș pricepe. Așa că m-am apucat de croitorit. Mai întâi pentru mine, apoi pentru alții. Acum am atelier la centru. De jumătate de an, lucrez doar pentru mine și clienții mei. Și îmi place.
El o privea cu un amestec de teamă și uimire.
Dacă nu mă alungai, aș fi rămas tot acolo. Făceam borș și nu știam cine sunt de fapt. Nu-ți spun că ai fost viteaz. Dar tot ce s-a întâmplat m-a adus aici.
Și… nu m-ai iertat?
Nu port ură. Dar nu vreau să mă întorc. Nu e răzbunare. E că acum sunt în viața mea. Poate prima dată cu adevărat.
El clătină din cap. Privi departe.
Ce mai face tanti Ruxanda? întreabă brusc.
Bine, și-a luat frigider nou. Mai merg la dânsa duminica, jucăm tabinet.
Victor zâmbi. Un zâmbet sincer.
Ai fost mereu un om bun, Lenuța.
Și tu erai bun. Doar că nu eram pe aceeași lungime de undă. Demult, de fapt.
Se ridică, își luă plasa cu materiale.
Trebuie să pleci?
Da, începe devreme ziua mâine. La opt vine o clientă, doar atunci poate.
Bine. Se ridică și el. Mă bucur că ai ajuns bine. Chiar mă bucur.
Și eu îți doresc bine.
Nu era cu răutate în glas, doar adevăr. Nu-i mai păsa. Pur și simplu.
Pornind pe aleea umbrită de mesteacăn, cu plasa grea de lână verde și catalogul de accesorii, se gândea la croiala fustei pentru doamna Georgeta Dumitreasa, pensionară mereu cochetă care visa la o fustă dreaptă, decentă, pentru teatru și medic, nu ceva festiv.
Se gândea la proporții, la linii, la tipar. Și, în același timp, observa: parfumul de liliac e mai intens spre seară, un copil trecând pe trotineta lui cânta tare un cântec de desene animate, iar dintr-un geam cineva prăjea cartofi miros de casă.
***
În atelier, seara nu mai lucra: făcuse cu sine o învoială, după șapte să nu mai pornească mașina. Intra doar după caietul cu măsurători. Iași stătea pe birou, neagră, liniștită.
Lenuța trase cu mâna peste carcasa veche.
Mulțumesc, spuse încet.
Era ușor caraghios să vorbești cu o mașină. Dar cui să-i mulțumești pentru că viața s-a întors: lui tanti Ruxanda, Margaretei, Alinei, tuturor? Poate destinului, întregului șir de nedreptăți care a adus-o aici.
Luă caietul, stinse lumina, încuiă atelierul, coborî scările de lemn.
Orașul forfotea. Oameni, mașini, copii râzând un seară de mai ca oricare alta.
Pe drum opri la buticul de pâine Colacul proaspăt, luă un franzel cu semințe și un borcan de miere de la o bătrânică.
Seara bună! spuse Lenuța.
Bună să trăiți. Bătrâna îi dădu restul. Să mâncați mierea dimineața, e proaspătă.
Mulțumesc, așa fac.
Mergând spre acasă, cu pâine, miere, caiet și catalog, pe umeri rochia ticluită săptămâna trecută, din in ivoire cu brâu moale, ușor, pentru plăcerea de a-l purta.
Zece minute până acasă; se gândea la comanda doamnei Georgeta, la fire de ață de cumpărat, la modul în care Alina aproape știe să croiască singură pentru a începe modele simple.
Apoi, a lăsat toate grijile și a pășit liniștită.
Cerul era roz, baricadat încă de lumina apusului, rândunele trăgeau săgeți. Viața pulsa pe lângă ea, complicată și de neghicit.
Fericirea femeii divorțate, ar scrie revistele. Ca și cum ar fi o specie separată de fericire. Lenuța nu analiza astfel. Gândea simplu: merg spre casă. Mâine mă scol devreme. Am de lucru care-mi place și pentru care mă pricep. Am pe tanti Ruxanda, pe clientela veselă, pe Iași la geam, pe cerul acesta.
Era de ajuns.
Nu extraordinar de mult. Dar nici insuficient. Era… destul. Poate că asta caută oamenii când vorbesc de o nouă viață, sau de a te regăsi la orice vârstă. Nu într-o zi sau cu o baghetă magică. Doar: o rochie, apoi altă rochie, apoi atelier, apoi casă, apoi seara de mai cu pâine și miere în plasă.
O sună pe tanti Ruxanda.
Tanti, sunteți acasă?
Unde să fiu, dragă? Privesc la televizor. Vrei ceva?
Nu. Doar așa, să aud vocea.
Pauză scurtă.
Duminică vii?
Vin. Fac plăcinte?
Cu mere, dacă nu-ți e greu, răspunse mătușa. Cu mere îmi plac.
Bine, cu mere.
Băgă telefonul în buzunar, urcă la etajul trei, intră în garsonieră.
Mirosea ușor a in ieri croit acolo, pe masa din bucătărie, când ploua și nu-i venea să iasă. Resturile de pânză adunate, dar parfumul rămăsese. Un parfum bun.
Puse ceainicul, tăie din franzelă, deschise mierea. Era deschisă, aurie, translucidă.
Rândunelele zburau încă. Seara creștea.
Lenuța își ungea pâine cu miere, gândind că bătrâna avusese dreptate: era chiar bună.
***
Dimineața veni cu cer senin.
Doamna Georgeta Dumitreasa apăru la opt fix. Mică de statură, vioaie, cu părul alb-răsucit și ochi sprinteni după ochelari.
Doamna Lenuța, salută ea Am aici o imagine, cam așa vreau fusta. Nu prea largă.
Îi arătă o poză. Fustă simplă, elegantă, numai bună.
Luați loc să discutăm.
Dumitreasa se așeză, și-a pus mâinile pe genunchi.
Să știți, privi atelierul de ani de zile visam la o astfel de fustă. Nu știai unde să mergi, pe la magazine nimic pe plac. Vecina mi-a zis să vin aici: simți iar că ești femeie după o rochie de la dumneaei. Găsi un râset scurt. E o recomandare bună, pe cuvânt.
E cea mai bună, răspunse Lenuța.
A deschis caietul, a luat centimetrul.
Stați aici, vă rog.
Georgeta se ridică. Își îndreptă umerii. Se privi în oglinda mare.
Știți, adăugă cu zâmbet sunt pensionară de patru ani. Am zis că nu mai contează cum mă îmbrac. Dar apoi m-am gândit: de ce să nu conteze? Mai am ani de trăit, mulți, cu voia Domnului! Nu-i firesc să port orice.
Așa e, răspunse Lenuța.
Măsura, nota, se gândea la tipar. Atelierul era plin de lumină, raze pe podeaua veche de lemn. Iași stătea liniștită în colț. Alina urma să sosească la zece. La unsprezece venea următoarea clientă…
***
Viața Lenuței curgea firesc: cu zile bune și mai puțin bune, cu materiale noi, cu miros de pâine, cu ceai și răcoarea dimineților după ploaie. Era destul. Fiece început e greu, dar din el apare ceva ce nu credeai că poți.
Asta a priceput: uneori, ca să-ți găsești rostul, trebuie să pierzi aproape totul. Și abia atunci afli cât valorezi nu pentru cineva, ci pentru tine însăți.
