Sorina, nu vom lua mult. Împachetează-ne la drum plăcinta ta de casă și două borcane de dulceață de vișine își trase cu lene Ion, zâmbind larg.
Sorina privea invitatul, nedumerită de atâta îndrăzneală. Cum săși permită să ceară așa fără rușine?
În mintea ei se învârteau amintirile despre cum se străduise să facă pătrunjelul perfect, cum aranjase casa pentru plecarea lor.
Și iată-l pe Ion, care în toată săptămâna nu ridicase niciun ciocan, așezat în umbră, cerând la pachet un festin.
Ea aruncă o privire spre Mihail, care părea să nu observe cum se poartă fratele său.
Ion, nute cer prea mult? întrebă Sorina, încercând să rămână calmă.
Nute mai supăra, Sorina! izbăvi el, fără să se întoarcă. Nu suntem străini, trebuie să împărțim. Iar în casa ta e de toate!
Sorina simţi cum înăuntru se adună o ostilitate amestecată cu furie.
Acea căsuță de lângă Lacul Gura Humorului, cumpărată cu trei ani în urmă, devenise pentru ea și Mihail un adevărat refugiu.
În vară nu existau zile leneșe: ridicări de dimineață, curățarea buruienilor, culesul de căpșuni, îngrijirea găinilor, pregătirile pentru iarnă. Orice ajutor conta la fel de mult ca aurul.
Prin urmare, cererea lui Ion s-a auzit ca o insultă. El nu vedea sau nu voia să vadă tot efortul depus.
Pentru el acea căsuță era doar o stațiune gratuită, iar Sorina și Mihail personalul de servire
Totul începu cu trei săptămâni în urmă, când Ion sună și propuse să trecem pe la voi, să ajutăm la treburile gospodărești și, pe deasupra, să ne odihnim în natură.
Cuvintele i se păreau neașteptate. Ion și soția lui Elena erau oameni de oraș, cu sângele de beton: petreceri, baruri, cinema, shopping în weekenduri.
Să ajutăm? întrebă Sorina, cu un strop de îndoială.
Dar Ion continua cu entuziasm:
Hai! Suntem familie! Voi veți avea mai ușor, noi aer curat. De mult îmi doresc să culeg zmeură, să încălzesc o mică baie
Sorina, lăsând receptorul pe masă, rămase pe prag, mângâind cu degetele marginea șorțului.
Cunoștea firea lui Ion îi plăcea să promită, dar rar își ducea vorba la îndeplinire. În inima ei rămânea îndoiala, dar Mihail, auzind vestea, se aprindea:
Poate cumva vom culege și fructe. Și poate, uiteașa, fratele meu mă va ajuta cu gardul.
Următoarele zile Sorina se afundă în treburi, parcă ar fi fost sub asediul unui președinte.
Spălă și cărădui lenjeria de pat, pregăti prosoape curate. Coborî în oraș să cumpere provizii: pește proaspăt, carne pentru friptură, fructe, dulciuri ca să se simtă rudele binevenite.
Poate totul se va așeza, murmura ea, întinzând prosoapele. Dacă vor contribui măcar puțin, e deja mult.
Când Ion și Elena sosiră în sfârșit, Sorina îi întâmpină cu zâmbet, încercând să ascundă neîncrederea.
Rudele păreau relaxate, ca și cum tocmai se întorseseră de la o stațiune.
Aici suntem! exclamă Ion, deschizând brațele.
Sorina forță un zâmbet și îi invită la masă. Pe verandă fuseseră puse salate, plăcinte calde și compot rece.
Primele jumătate de oră le petrecură în discuții lejere, apoi Mihail expuse cu grijă planul pentru următoarele zile.
Mâine începem cu cositul fânului, apoi vom culege căpșunile. E mult, dar împreună o să dăm piept.
Da, bineînțeles, încuviință Elena, dar în ochii ei Sorina observă un strop de surpriză și oarecare confuzie, ca și cum cuvântul fân ar fi fost din altă lume.
Sorina simţi acel privire și în piept i se ivea un presentiment: ajutorul ar putea să nu fie deloc de ajuns.
Prima zi trecu ca o sărbătoare. Sorina încerca să nu se gândească la iarba care ajungea la talie, căpșunile copleșite de buruieni și butoaiele cu mere ce așteptau în șopron.
Ion era în formă: spunea glume cu voce tare, ciocânea cu semințe, se lăuda că s-a săturat de oraș și că este noroc să fie în natură.
Elena, în rochie de vară, poză la apus și la lac, făcând sute de fotografii.
Mihail zâmbea îi făcea plăcere că fratele venit în sfârșit și spera ca munca să se termine mai repede.
Dar a doua zi starea de spirit începu să se schimbe.
Sorina se trezi la zor de un țipăt de cocoș, își puse cizmele de cauciuc și ieși în curte. Roua strălucea pe iarbă, aerul mirosea proaspăt și iarbă tăiată. Găinile zbârnâiau cerând hrană.
Sorina turnă boabe și, privinduse prin fereastra camerei de oaspeți, observă draperiile închise.
Până la ora opt dimineața, Sorina hrăni păsările, adună un găleată cu castraveți verzi și uda rândurile de legume.
Mihail ieși cu o ceașcă de ceai și spuse:
Ion și Elena au plecat la oraș. Spun că au treburi urgente.
Sorina încuviință în tăcere, deși ceva neplăcut îi apărea în stomac. Spera că ajutoarele se vor alătura și după micul dejun.
Se întorc doar seara, sclipind de satisfacție. Ion descărcă din portbagaj pachete cu chipsuri, apă carbogazoasă și bere, parcă împlinise o mare cucerire.
Sorina, aici e un veritabil sanatoriu! exclamă el, așezânduse pe un scaun de pe verandă. Totul se face de la sine!
A doua zi, Sorina simţi că iritația se adâncea. Cosi fânul singură, tragea găleți grele, spăla podelele, pregătea prânzul.
Ion stătea în hamac, derulând pe telefon și se plângea de durere de cap.
Cred că ma răcit. Azi mă odihnesc.
Elena se întindea pe prosopul de plajă lângă apă, făcea selfieuri. În rețelele ei apăreau noi hashtaguri: #RelaxareSat, #ViațăFrumoasă, #OdihnăÎnNatură.
Cu fiecare zi, Sorina devenea tot mai obosită și iritată. Se trezea la ora cinci dimineața și se culca după miezul nopții, spălând vase și strângând mizeria lăsată de oaspeți.
Aceștia nici măcar nu ofereau să ajute credeau cu tărie că prezența lor era deja un dar.
Suntem veniți ca oaspeți, se miră Elena când Sorina o rugă să spele vasele. Oare oaspeții trebuie să lucreze?
Din acel moment zâmbetul gazdei deveni mereu forțat, iar orice cerere a oaspeților părea un lovit în toleranță.
Încetîncet, tensiunea ajungea la punctul de rupere: ospitalitatea se termina.
În a cincea zi, gazda nu mai putea să tacă. Simţi că iritația acumulată de când soseau oaspeții atinge apogeul.
Întreaga zi o petrecuse în grădină, trântind rândurile, trasând găleți cu apă, în timp ce de pe verandă răsuna râsul lui Elena, întinsă pe șezlong, bând o discuție cu prietenele.
Când Mihail se întoarse de pe câmp, epuizat și prafuit, Sorina-l întâlnea cu o privire serioasă.
Nu mai pot, spuse ea. Nici măcar nuși curăță vasele! Astăzi Ion a cerut să i se spele cămașa, iar Elena a spus că micul dejun e ceva simplu.
Mihail încuviință și hotară să implice oaspeții în munca de a doua zi: Ion să ajute la repararea gardului, iar Elena să se ocupe de curățarea căpșunilor.
Sorina spera că deși puțin, oaspeții vor înțelege: odihna e bine, dar gospodăria nu se va face de la sine.
Ion, mâine trebuie să reparăm gardul, spuse Mihail la cină. Vrei să ajuţi?
Desigur, desigur, izbăvi el, mușcând din frigarui și fără să-și plece ochii de pe telefon.
Se vedea că mesajele pe messenger îl capturau mai mult decât treburile la câmp.
A doua dimineață, Mihail se trezi devreme. Aerul mirosea a iarbă tăiată și rouă. Scoase din șopron unelte, verifică scândurile și cuiele, și chiar pregăti un ceai puternic pentru fratele său, ca să înceapă ziua în armonie.
Bătu în ușa camerei de oaspeţi. Tăcere. Bătu din nou, mai tare. Singurul sunet era al unui aparat de aer condiționat în funcţiune. Când deschise ușa, camera era goală.
Pe noptieră zăcea o notiţă:
Suntem în oraș, ne întoarcem seara! Vom face grătar!
Seara, Ion și Elena reveniseră, încărcaţi cu pachete de carne, bere și pește uscat.
Râdeau, povesteau despre blocajele îngrozitoare şi canicula. Sorina, epuizată, stătea lângă prag, abia susţinânduse.
Neam înţeles să lucrăm pe parcelă, spuse ea.
Ah, da, da, răspunse Ion, fluturând pachetul cu carne. Mâine cu siguranță vom ajuta! Promit.
Dar dimineaţa şaptea el anunță:
Trebuie să plecăm cu grabă. Păcat că nu am reuşit să ajutăm!
Şi, zâmbind, adăugă:
Sorina, împacheteazăne la drum plăcinta ta de casă și două borcane de dulceață de vișine. E delicioasă!
Sorina simţi cum furia îi încinge sângele. O săptămână de muncă grea dimineţi în grădină, gătit nesfârșit, spălat, curățenie şi grija pentru oaspeţi nerecunoscători se transformă în refuz hotărât.
Nuvo vom da nimic, spuse ea, încercând să rămână clară, deși vocea îi tremura. Întro săptămână nu aţi făcut nici o lucrare.
Ion se opri, fără să creadă ce auzește. Faţa-i înroșit, ochii-i se strânseră.
Aşa sunteţi! strigă el, iar glasul îi se rupe în urlet. Cum să vorbim de ospitalitate? Venim cu sufletul deschis!
Cu ce suflet? răspunse Sorina, fără să se poată abține. Aţi venit să vă odihniţi pe contul nostru! Eu am lucrat singură, în timp ce voi vă întindeaţi în hamac și vă plimbaţi prin magazine!
Mihail, care de obicei evita certurile, se ridică lângă soţia lui, îi puse mâna pe umăr și, privindul pe frate direct în ochi, spuse cu calm, dar ferm:
Ion, tu însuţi ai propus să ajuţi. Dar aţi mâncat, aţi băut şi vaţi plâns de căldură.
Ce spui, Mihail! izbucni Ion, făcând un pas înainte. Suntem familie! Ce, să ceri bani pentru mâncare! Rușine săți fie, frate!
Elena, stând lângă prag, oftă tare, ridică braţele spre cer, arătânduși dezaprobarea, și, strâmbând buzele, se duse la mașină.
Se așeză în ea și închise portiera cu forță. Elena era indignată că, în loc de primire familială, la finalul vizitei primiseră o ceartă.
Plecăm, Ion! strigă ea din mașină. Nu ne apreciaţi! Și familia se numeşte
Ion se întoarse spre Mihail și Sorina. Voia să spună ceva, dar doar flutură mâna, respingând toate acuzaţiile, şi, cu paşi repezi, se îndreptă spre mașină.
Întrun zgomot puternic, închise portbagajul, urcând în volan cu o furie cei deforma faţa, ochii îi erau o combinație de mirare și resentiment, ca şi cum lumea deodată iar fi fost nedreaptă.
Aruncă peste umăr, cu glas ridicat:
Să vă duceţi voi cu prăjiturile voastre! strigă el, în timp ce închidea uşile. Nuvmai mai venim!
Când mașina dispăru în cotitura drumului, Sorina și Mihail rămăseseră pe prag, simțind o ușurare, dar şi oboseala unei tensiuni emoționale.
Mihail oftă adânc și se așeză pe treapta de la intrare.
Experiența e dură, dar utilă, spuse el, privindSorina și Mihail, privind liniștea lacului, înțeleg că viața lor continuă în acea căsuță, unde munca și respectul se împletesc în sânul unei fericiri simple.
