Ilinca, nu vom lua mult. Pune-mi în drumul nostru placinta ta de casă și două borcane de dulceață de zmeură a trasă pe jos cu un zâmbet leneș Mihăi din faţă.
Ilinca privea oaspetele ca şi cum ar fi privit un curcubeu în mijlocul nopţii. Cum îndrăznea să ceară aşa de sfâşietor?
În mintea ei se învârteau amintiri despre cum se străduise să facă placinta perfectă, cum pregătise căsuţa de lângă lac pentru venirea lor.
Şi acum Mihăi, care toată săptămâna nu ridicase nici unelte, stătea în umbră şi pretindea gustare la pachet.
Ilinca aruncă o privire spre Andrei, care părea să nu observe cum se poartă fratele său.
Mihăi, nu crezi că ceri prea mult? întrebă Ilinca, încercând să-şi păstreze calmul.
Lăsă-mă să-ţi spun, Ilincă! aruncă el, fără să se întoarcă. Noi suntem familie, trebuie să împărţim. Şi tu ai aici un teanc de lei!
Un val de nemulţumire şi furie i se adună în piept. Casa mică de lângă lac, cumpărată cu trei ani în urmă, era refugiu lor, Alături de Andrei. Vara nu cunoscuse zile leneşite: treziri de dimineaţă, cosirea fânului, cules de afine, îngrijirea găinilor, conservarea pentru iarnă. Orice ajutor era ca aurul.
Prin urmare, cererea lui Mihăi părea o ofensă. El nu vedea sau nu dorea să vadă munca depusă. Pentru el acea casă era doar un staţiune gratuită, iar Ilinca şi Andrei erau personalul.
… Totul începu cu trei săptămâni în urmă, când Mihăi sună şi propuse să venim, să ajutăm la treabă, să ne odihnim în natură. Cuvintele i se auziră ca o adiere neaşteptată. Mihăi şi soţia lui Otilia erau oameni de oraş până în oase: petreceri, baruri, cinema, cumpărături în weekend.
Ajutor? întrebă Ilinca, cu un dubiu uşor.
Mihăi continuă cu entuziasm:
Hai să fie! Suntem o familie! Vă uşurează, noi respirăm aer curat. De mult îmi doresc să culeg afine, să fac o baie cu apă fierbinte
Ilinca, lăsând receptorul pe masă, rămase pe treapta, jucânduşi cu marginea şorţului de bucătar. Ştia că Mihăi promite, dar greu le împlineşte. În inima ei se năştea o îndoială, dar Andrei, auzind veşti, se aprinse:
Poate chiar culegem afine. Şi, uiteai, fratele meu mă va ajuta cu gardul.
Zilele următoare Ilinca se îngriji de treabă ca şi cum ar fi fost sub preşedintele Republicii. Spălă şi şterge lenjeria, pregăti prosoape curate. Plecă în oraşul Iaşi să cumpere alimente: peşte proaspătă, carne pentru friptură, fructe, dulciuri să facă familia să se simtă binevenită.
Poate totul va fi bine, îmi spunea ea în timp ce ştergea prosoapele. Dacă primesc şi puţin ajutor, e deja ceva.
Când Mihăi şi Otilia sosiră în sfârşit, Ilinca îi întâlni cu un zâmbet, încercând să-şi ascundă îndoielile. Oaspeţii păreau relaxaţi, ca şi cum ar fi revenit de pe un staţiune de la mare.
Iată-ne, suntem aici! exclama Mihăi, deschizând braţele.
Ilinca forţa un zâmbet şi îi invită la masă. Pe verandă aşteptau deja salate, plăcinte calde şi un compot rece. Primele jumătăţi de oră au fost pline de vorbă, apoi Andrei, cu voce calmă, enunţă planul zilei:
Mâine începem cu cosirea fânului, apoi culegem afine. Suntem multe, dar împreună le vom termina.
Da, da, desigur aprobă Otilia, dar în ochii ei Ilinca zări o uşoară surpriză, ca şi cum cosirea fânului ar fi fost un cuvânt dintrun alt vis.
Ilinca simţi un fior în piept: ceva îi spunea că ajutorul va rămâne invizibil.
Prima zi curgea ca o sărbătoare. Ilinca încerca să nu se gândească la iarba înaltă, căpşunile încurcate, găleţile cu mere din hambar. Mihăi era în forţă: povestea glume, făcea zgomot cu seminţe, se lăuda că s-a săturat de oraş şi că este norocos să fie în natură. Otilia, în rochia de vară, pozăa la apus în faţa lacului, făcând sute de poze pentru Instagram. Andrei zâmbea, fericit că fratele lui sosise, sperând că munca va fi mai uşoară.
Dar a doua zi starea de spirit începu să se schimbe. Ilinca se trezi la zor de clocotul cocoşului, îmbrăcă cizmele de cauciuc şi ieşi în curte. Roua strălucea pe iarbă, aerul mirosea a fân şi iarbă proaspătă. Găinile se agitau cerând hrană. Ilinca luă puţină boabe, şi privirea îi alună spre fereastra camerei de oaspeţi, unde perdelele erau trase.
Până la ora şapte, Ilinca hrănea păsările, aduna un găleată cu castraveţi verzi şi uda paturile de legume. Andrei, cu o ceaşcă de ceai, anunţă:
Mihăi şi Otilia au plecat la oraş, au zis că au urgenţe.
Ilinca încuviinţă în tăcere, dar ceva din interior îi strânse inima. Sperase că ajutorul se va alătura după micul dejun.
Se întoarseră abia spre seară, strălucind şi mulţumiţi. Mihăi descărcă din portbagaj pungi cu chipsuri, apă carbogazoasă şi un bol de peşte sărat, ca şi cum ar fi înfăptuit un miracol.
Ilincă, aici e ca un sanatoriu! strigă el, căzând pe un scaun de verandă. Totul se face singur!
A doua zi, iritaţia lui Ilinca se adună ca o furtună. Cosise iarbă singură, tragea găleţi grele, spăla podelele, pregătea prânzul. Mihăi stătea în hamac, derulând pe telefon şi plângând de durere de cap.
Cred că m-am îmbolnăvit. O să stau jos azi.
Otilia se întindea pe o şevală lângă apă, făcând selfieuri. În reţelele ei aparuse noi hashtaguri: #RelaxareSat, #ViaţăFrumoasă, #OdihnaÎnNatură.
Cu fiecare zi, Ilinca devenea tot mai obosită şi iritată. Se trezea la ora cinci, se culca după miezul nopţii, spălând vasele şi curăţând după oaspeţi. Oaspeţii nici măcar nu ofereau ajutor credeau sincer că prezenţa lor este un dar.
Venim la voi ca oaspeţi exclamă Otilia când Ilinca ia cerut să spele vasele. Oaspeţii să lucreze?
Din acel moment, zâmbetul Ilincăi deveni mereu întins, iar fiecare cerere a oaspeţilor părea o lovitură în toleranţa ei. Încet, dar sigur, ospitalitatea se sfârşea.
În a cincea zi, Ilinca nu mai putea tăcea. Simţi că furia acumulată de la sosirea lor atinge punctul de ruptură. Întreaga zi o petrecui să dea de cap la grădină, să cureţe rândurile, să transporte găleţi cu apă, totul în fundalul râsetelor ce veneau de pe verandă, unde Otilia, întinsă pe un şezlong, povestea cu prietenele.
Când Andrei se întoarse din câmp, obosit şi prafuit, Ilinca îl întâlni cu o faţă serioasă.
Nu mai pot, spuse ea. Nici vasele nu le curăţă! Astăzi Mihăi a cerut să-i spăl şirpa, iar Otilia a zis că micul dejun trebuie să fie simplu.
Andrei încuviinţă, iar ei hotărâră să implice oaspeţii în munca de mâine: Mihăi să repare gardul, Otilia să se ocupe de curăţarea căpşunilor. Ilinca spera că, chiar şi în felul acesta, oaspeţii vor înţelege că odihna e frumoasă, dar treburile nu se vor face de la sine.
Mihăi, mâine trebuie să reparăm gardul spuse Andrei la cină. Ne ajuţi?
Desigur, desigur răspunse el, mestecând şişcarea şi privind telefonul.
Era clar că mesageriile îi prindeau mai mult decât câmpul.
A doua dimineaţă, Andrei se ridică devreme. Aerul mirosea a fân şi rouă. Luă din hambar uneltele, verifică scândurile şi cuiele, chiar pregăti un ceai tare pentru fratele său, ca să înceapă ziua în pace. Bătu la uşa camerei de oaspeţi. Tăcere. Bătu din nou, mai tare. Sunetul doar al aerului condiţionat. Când deschise uşa, camera era goală.
Pe noptişor era o notă:
Suntem la oraş, ne întoarcem seara! Vom face grătar!
Seara, Mihăi şi Otilia se întoară, încărcaţi cu pachete de carne, un bol de peşte sărat şi alţi năstălmăciuni. Râdeau, povesteau blocajele de pe şosea şi căldura verii. Ilinca, pe gânduri, stătea pe trecerea de lângă casă.
Am convenit să lucrăm la parcele, zise ea.
Ah, da, da răspunse Mihăi, fluturând o pungă cu carne. Mâine cu siguranţă vom ajuta! Promit.
În dimineaţa a şaptea, el anunță:
Trebuie să plecăm urgent. Păcat că nu am reuşit să ajutăm!
Şi, cu un zâmbet, adăugă:
Ilincă, bagă în drum placinta ta şi două borcane de dulceaţă de zmeură. E o minune!
Ilinca simţi cum furia îi fierbe în interior. O săptămână de muncă grea zorile în grădină, gătitul nesfârşit, spălatul, curăţitul şi grija pentru oaspeţi nerecunoscători se transformă întro refuz hotărâtor.
Nu vom da nimic, spuse ea, încercând să vorbească clar, deşi vocea îi tremură. Nu aţi făcut niciun lucru în această săptămână.
Mihăi rămase fără cuvinte, faţa ise înroşie, ochii ise strânse.
Ce fel de oameni sunteţi! strigă el, iar glasul ise rupe în urlet. Şi cum de vorbim despre ospitalitate? Venim cu inima!
Cu ce inimă? răspunse Ilinca, cu voce tremurândă. Veniţi să vă odihniţi pe contul nostru! Eu lucrez singură, în timp ce voi staţi în hamac şi vă duceţi la şcoli!
Andrei, de obicei evitând certurile, se ridică alături de soţia lui, îi puse mâna pe umăr şi, privind direct în ochii fratelui, spuse cu calm, dar ferm:
Mihăi, tu însuţi ai promis să ajuţi. Dar tot ce aţi făcut a fost să mâncaţi, să bem şi să vă plângeţi de căldură.
Ceva mai vorbeşti, Andrei! izbucni Mihăi, făcând un pas înainte. Suntem familie! Şi tu ai cerut bani pentru mâncare! Ruşine săţi fie, frate!
Otilia, aflată lângă gard, oftă puternic, ridică braţele spre cer, ca şi cum ar fi arătat dispreţul, şi, strângând buzele, se duse spre maşină. Şia închis uşile cu un zgomot aspru. Era supărată că, în loc de primire de familie, au încheiat cu un scandal.
Plecaţi, Mihăi! strigă ea din maşină. Aici nu suntem apreciaţi! Şi familiavoastră se numeşte
Mihăi se întoarse spre Andrei şi Ilinca. Voia să spună ceva, dar dădu o mişcare largă, respingând toate acuzaţiile, şi, cu un pas rapid, se îndreptă spre maşină. Închise portbagajul cu un zgomot violent, urcînd în volan cu o faţă deznădăjduită, ochii lui amesteca şocul şi furia, ca şi cum lumea sar fi întors împotriva lui.
Daţiţi-mi drumul cu plăcintele voastre! exclamă el în timp ce închidea uşile. Numai venim niciodată!
După ce maşina dispăru în cotitura drumului, Ilinca şi Andrei rămâneau pe treptă. Simţeau uşurare, dar şi o oboseală profundă de la tensiunea emoţională.
Andrei oftă greu şi se aşeză pe treapta verandăi.
Experienţa costă, dar e utilă, spuse el, privind spre soţia luiÎn dimineața următoare, cu soarele încă mângâind lacul, Ilinca și Andrei își luară mânuțele de uneltele vechi, învăluite în liniștea câmpului, și promiseră să nu lase niciodată pe nimeni să le fure pacea cu promisiuni goale.
