Ancuța, nu-ți face griji, nu vom lua mult. Împacheteazăne în drumul tău plăcinta cu mere și două borcane de dulceață de căpșuni spuse Andrei, întins pe scaun, cu un zâmbet leneș.
Ancuța îl privea pe unchiul ei, nedumerită de atâta îndrăzneală. Cum a putut să ceară așa, fără să se gândească nici la un te rog?
În capul ei se învârteau amintiri despre cum se chinuise să facă acea plăcintă perfectă și cum pregătise casa pentru venirea lor.
Și iată-l pe Andrei, care toată săptămâna nu ridicase niciun ciocan, așezat în umbră și cerând gustări de împachetat.
Ea aruncă o privire spre Marius, care părea să nu observe cum se poartă fratele său.
Andrei, nu prea ești prea modest? întrebă Ancuța, încercând să rămână calmă.
Hai să nu te supăr, Ancuța! îndepărtăuse el fără să se întoarcă. Suntem de familie, trebuie să ne împărțim. Și la tine tot curge ca la râu!
Un fir de nemulțumire și furie începu să iasă la iveică în inima ei.
Miciunea de lângă lac, cumpărată acum trei ani, era refugiul lor cu Marius. Vara nu exista zi de lene: treziri de dimineață, arări, cules de fructe, hrănirea găinilor, conservarea pentru iarnă. Orice ajutor era ca aurul.
Așa că cererea lui Andrei a sunat ca o insultă. El nu vedea sau nu voia să vadă toată munca aceea.
Pentru el, casa era doar un stațiune gratuită, iar Ancuța și Marius erau personalul de serviciu
Totul a început acum trei săptămâni când Andrei a sunat și a propus: Vă vin să ajut la treabă și să ne relaxăm în natură. Cuvintele i s-au pățit în urechi. Andrei și soția lui, Otilia, erau oameni de oraș până în oase: petreceri, baruri, filme, cumpărături în weekend.
Ajutor? a repetat Ancuța, cu un strop de îndoială.
Dar Andrei a continuat cu entuziasm:
Hai săne vedem! Suntem o familie! Voi veți avea o mână de lucru, noi aer curat. De mult voiam să culeg mure, să fac o baie cu aburi
Ancuța, lăsând telefonul pe masă, a rămas pe prispa casei, jucânduse cu mâna pe șorțul ei. Știa cum e Andrei: promite mult, dar îndeplinește puțin. În suflet avea dubii, dar Marius, auzind vestea, s-a încălzit:
Poate chiar culegem niște fructe. Și de ce numi dă fratele și ajutor la gard?
Următoarele zile au fost un maraton de treburi, parcă președintele însuși venea să le ceară. A spălat și călcat lenjeria, a pregătit prosoape curate. A mers în oraș să cumpere pește proaspăt, carne pentru friptură, fructe și dulciuri să le facă pe cei dragi să se simtă bineveniți.
Poate totul va fi în regulă, își spunea ea, întinzând prosoapele. Dacă vor ajuta măcar puțin, e de ajuns.
Când în sfârșit Andrei și Otilia au ajuns, Ancuța ia întâmpinat cu zâmbet, încercând să-și ascundă îndoielile. Ochiul lor arăta relaxat, ca și cum abia se întorseseră de la o stațiune la munte.
Aici suntem! exclamă Andrei cu brațele larg deschise.
Ancuța zâmbi și îi invită la masă. Pe verandă așteptau deja salate, plăcinte calde și un compot rece. Primele jumătate de oră au fost vorbă și chicoteli, apoi Marius a prezentat planul pentru zilele următoare.
Mâine începem cu cositul, apoi culegem fructele. Avem multe de făcut, dar împreună le dăm de cap.
Da, da, firește, a încuviințat Otilia, dar în ochii ei Ancuței a zărit o ușoară surpriză și un strop de confuzie, ca și cum cuvântul cosit ar fi fost din altă lume.
Ancuța a simțit un fior în piept: ceva îi spunea că ajutorul lor ar putea rămâne invizibil.
Prima zi a curgător ca o sărbătoare. Ancuța încerca să nu se gândească la iarba înaltă, căpșunile înveșmântate de buruieni și gălețile cu mere din șopron. Andrei era în formă: povestea glume, arunca boabe de porumb în aer, se lăuda că s-a săturat de oraș și că e fericit să fie în natură. Otilia, în rochia ei nouă de vară, făcea poze la apus, lângă lac.
Marius zâmbea, bucuros că fratele lui în sfârșit a venit, și spera că munca va merge mai repede. Dar a doua zi starea de spirit a început să se schimbe.
Ancuța s-a trezit la zor de țipătul cocoșului, și-a îmblășnit cizmele și a ieșit în curte. Roua strălucea pe iarbă, aerul mirosea a fân și iarbă proaspătă. Găinile cotcodăceau, cerând mâncare.
A umplut o găleată cu boabe și, în timp ce făcea asta, ia aruncat o privire la fereastra camerei de oaspeți: stinsă, draperiile trase.
Până la ora opt dimineața, anunța păsările, adunase o găleată cu castraveți verzi și uda grădinile. Marius a ieșit cu o ceașcă de ceai și a spus:
Andrei și Otilia au plecat în oraș, zic că au treburi urgente.
Ancuța a încuviințat în tăcere, dar un nod neplăcut ia strâns inima. Sperase săli vadă chiar și la micul dejun.
Sau întors abia seara, zâmbind, cu saci de chipsuri, apă minerală și bere, parcă fuseseră la o realizare epică.
Ancuța, ai propriul tău sanatoriu! a exclamat Andrei, așezânduse pe scaunul de pe verandă. Totul se face singur!
A doua zi iritarea a început să se adune. Ea cosi iarba singură, tragea găleți grele, spăla podelele și gătea prânzul. Andrei se relaxa în hamac, derulând în telefon glume și bând un ceai rece, plângânduse de durere de cap.
Cred că am răcit. Mă odihnesc azi, a zis el.
Otilia sa întins pe prosopul de plajă lângă lac și făcea selfieuri. Pe rețelele ei aparuse noul hashtag: #RelaxLaȚară, #ViațăFrumoasă, #VacanțăÎnNatură.
Cu fiecare zi, Ancuța devenea tot mai obosită și iritată. Se trezea la ora cinci dimineața și se culca după miezul nopții, spălând vase, curățând urmele oaspeților.
Niciunul dintre ei nu sa oferit să ajute erau convinși că prezența lor era deja un dar.
Suntem oaspeți, nu muncitori, a exclamat Otilia când Ancuța ia cerut să spele vasele. Oaspeții nu ar trebui să lucreze, nu?
Deatunci zâmbetul gazdei a rămas forțat, iar fiecare cerere a oaspeților părea să lovească o coardă frântă. Lent, dar sigur, ospitalitatea ajungea la capăt.
În ziua a cincea, Ancuța numai putea ține. Încă o dată a muncit în grădină, a tras la fân și a tras cu apă, în timp ce de pe verandă rădea râsul Otiliei, întinsă pe șezlong, povestind cu prietenele.
Când Marius sa întors prafuit de pe câmp, Ancuța la întâmpinat cu o privire serioasă.
Nu mai pot, a spus ea. Nu curăță nici măcar vasele! Azi Andrei a cerut să ilime cămașa, iar Otilia a zis că micul dejun e simplu.
Marius a dat din cap, și au hotărât să implice oaspeții în munca de a doua zi: Andrei să repare gardul, Otilia să se ocupe de îndepărtarea buruienilor din căpșuni.
Ancuța spera că, măcar așa, ei vor înțelege că vacanța nu înseamnă să lași toată treaba la alții.
Andrei, mâine trebuie să reparăm gardul, a spus Marius la cină. Ne ajuți?
Desigur, desigur, a răspuns el, mușcând un frigărui și fără să-și lase ochii de pe telefon.
Se vedea că mesajele în messenger îi atrageau mai mult decât treburile de la câmp.
A doua dimineață, Marius sa sculat devreme. Aerul era proaspăt, mirosea a fân și rouă. A scos uneltele din șopron, a verificat scândurile și cuiele, și a pregătit un ceai tare pentru fratele său, ca să înceapă ziua cu voie bună.
A bătut la ușa camerei de oaspeți. Liniște. A bătut din nou, mai tare. Doar zgomotul aparatului de aer condiționat răspundea. Când a deschis ușa, camera era goală. Pe noptișor era o notiță:
Suntem în oraș, ne întoarcem seara! Vom face un grătar!
Seara, Andrei și Otilia sau întors cu saci de carne, bere și pește uscat. Râdeau de blocajele de la drum și de căldura toridă. Ancuța, epuizată, se sprijinea de gardul de pe prispa casei.
Am vorbit să lucrăm pe parcurs, a spus ea.
Ah, da, da, a răspuns Andrei, fluturând un sac cu carne. Mâine cu siguranță vom ajuta! Promit.
În dimineața a șaptea, a anunțat:
Trebuie să plecăm urgent. Păcat că nu am reușit să ajutăm!
Și-a arătat din nou zâmbetul:
Ancuța, împacheteazăne plăcinta ta și două borcane de dulceață de căpșuni. E delicioasă!
Furia a început să i se încingă în piept. O săptămână de muncă grea dimineți în grădină, gătit neîncetat, spălat și îngrijit pe oaspeții nemulțumiți sa transformat întro refuz ferm.
Nuvă vom da nimic, a spus ea, încercând să-și păstreze vocea dreaptă, deși tremura. Întro săptămână nu aţi făcut nicio treabă.
Andrei a rămas fără cuvinte, fața ia roșit și ochii iau încruntat.
Așa aţi venit! a strigat el, cu vocea irobitoare. Dar unde e ospitalitatea? Venim cu inima deschisă!
Cu cu ce inimă? a ripostat Ancuța. V-aţi dus să vă odihniţi pe noi! Eu am muncit iarăşi, în timp ce voi vă relaxaţi în hamac și vă plimbaţi pe magazine!
Marius, de obicei evitat să se certe, a stat lângă soția lui, ia pus mâna pe umăr și, privind drept în ochii fratelui, a spus calm, dar ferm:
Andrei, tu însuţi ai propus să ajuţi. Dar tot ce aţi făcut a fost să mâncaţi, să bem și să vă plângeţi de căldură.
Ce zici, Marius! a izbucnit Andrei, făcând un pas înainte. Suntem familie! Ce vrei, bani pentru mâncare? Rușine, frate!
Otilia, lângă gard, a oftat puternic, a ridicat mâinile spre cer, ca și cum ar fi arătat dezgustul ei, și, strângând buzele, sa îndreptat spre mașină.
A urcat în ea cu o tună, închizând portiera cu zgomot. Era furioasă că întâlnirea de familie sa transformat întrun scandal.
Hai, Andrei! a strigat din mașină. Nu ne prețuiește nimeni! Și familiaanumaiexistă!
Andrei sa întors spre Marius și Ancuța. Voia să spună ceva, dar a aruncat mâna în aer, ca și cum ar fi respins toate acuzațiile, și a plecat rapid spre mașina lui.
A deschis portbagajul cu voce aspră, urcând la volan. Fața îi era înfășurată în furie, iar ochii îi ardeau de mirare și rușine, ca și cum lumea ar fi fost nedreaptă cu el.
A strigat pe umăr:
Săraci cu plăcinteleA strigat pe umăr: Săraci cu plăcintele, nu ştiu ce să facă cu ele.
