Valeria Dumitrescu locuia la marginea unui orășel, într-o casă cu grădină, flori și o seră. Femeia era de mult la pensie, împlinise șaptezeci de ani și, dacă n-ar fi murit soțul cu trei ani în urmă, totul ar fi fost bine.
Dar nu doar dorul după soț o frământa pe Valeria. În fiecare an, munca în grădină i se părea tot mai grea, tot mai anevoios să se descurce singură cu treburile casei, iar sănătatea începea să cedeze.
Fiica, care locuia cu soțul și cu nepoata Oana în orașul reședință de județ, o tot ruga pe mamă să vândă casa și să se mute mai aproape, dar Valeria nu se hotăra.
— Și ce-aș face eu pe lângă voi? — îi spunea fiicei. — Cât mă țin pe picioare, o să trăiesc în orașul meu, iar voi veniți în vizită, și mie-mi va fi drag.
Fiica și ginerele veneau, dar rar. În schimb, Oana, care o iubea pe bunica, își petrecea întotdeauna vacanțele de vară la ea, când era școlăriță. Și ca studentă, Oana venea o lună la bunici.
Dar bunicul murise… Oana era în ultimii ani de facultate și vara mergea în brigada studențească de muncă. Valeria a început să se simtă tot mai singură și s-a hotărât să vândă casa după ce a stat de două ori internată la cardiologie în spitalul raional.
A vândut casa, și-a cumpărat aproape un apartament modest, cu două camere, la parter, într-un bloc comunist, și s-a mutat, luând cu sine ghivecele cu flori, care au ocupat toate pervazurile și loggia apartamentului încălzit.
O parte din banii rămași după vânzarea casei, Valeria i-a pus deoparte pentru nunta nepoatei, o parte i-a dat fiicei, și un pic a păstrat pentru tratament.
Grijile și munca în apartament erau mult mai puține, și se bucura că poate să se odihnească mai mult și să-și îngrijească sănătatea.
Cu vecinii, Valeria a legat relații calde. Era o vecină discretă, tăcută și liniștită, și curând au poreclit-o „Liniștita”.
Valeria întotdeauna saluta zâmbind, cu o ușoară înclinare, și în curând a început să împartă cu pensionarele butași din mușcatele ei viu colorate, ficusuri și violete, care atrăgeau privirile trecătorilor, înfrumusețând ferestrele.
Primăvara, Liniștita planta o parte din mușcate în vechea rondă de sub geamul de la intrare, care devenea astfel veselă și plină de culoare toată vara.
Dar oricât s-ar fi străduit pensionara să evite efortul fizic, sănătatea nu se îmbunătățea. Valeria mergea regulat la cardiolog, făcea tratament, iar fiica tot o chema la ea în orașul mare.
— Vino, mamă. Aici sunt doctori mai buni, spitalul e aproape, și eu sunt lângă tine. O să am grijă de tine. Avem trei camere, o să stai pe mâncare gata pregătită, și o să te plimbi în aer curat…
— Ce aer curat e la voi? – râdea Valeria. — La noi e bine, dar două vieți nu pot trăi, chiar dacă încerc să mă țin în formă.
Dar zi de zi, fiica o convingea să accepte o investigație mai amănunțită, și într-o zi, când Valeria s-a simțit rău, s-a hotărât să meargă la spitalul din orașul mare.
— Mă duc să mă tratez acolo, — le explica vecinelor, împărțindu-le ghivecele cu flori, — iar vouă – uite moștenirea mea. Nu trebuie să se usuce aici, vi le dăruiesc, să vă bucure. Nu știu dacă mă întorc. Ce-or spune doctorii? Dacă e nevoie, va trebui să rămân la fiică…
Vecinele i-au promis să aibă grijă de flori, să le păzească și să le îngrijească.
— Nu vă gândiți la rău, Valeria, poate o să vă mai pună pe picioare, acum medicina e avansată… Iar florile dumneavoastră sunt minunate. Nu lăsăm frumusețea să piară.
Femeia a plecat, încuiând apartamentul, iar pervazurile goale priveau trist de pe stradă, vestind lipsa bunei stăpâne.
Toată iarna a stat mama la fiică. Medicii n-au considerat starea ei critică, i-au recomandat să nu muncească prea mult și să evite efortul, iar fiica a ținut-o peste iarnă la ea, ca să meargă mai des la doctor și să-i urmărească sănătatea.
Valeria îi era dor de apartamentul ei; se obișnuise deja cu noua locuință, și deși era bine la fiică, își dorea să trăiască singură, independent.
Mai ales, i-a fost greu când soarele de primăvară a început să încălzească. Și-a strâns lucrurile și a plecat cu trenul acasă, fără să asculte rugămințile fiicei de a rămâne.
Acasă era însorit, dar prăfuit. Însă la bunica a venit în weekend și nepoata Oana. Era în ultimul an de facultate, și și ei îi ardea să fie independentă.
— Eu te înțeleg, bunică, — spunea Oana. — Cum să trăiești liniștită cu mama mea? Într-o oră te întreabă de cinci ori cum te simți, încearcă să te hrănească, să-ți dea ceaiuri sau să-ți măsoare tensiunea!
— Ei, când e acasă. Dar când e la muncă, în apartament e la fel de liniște ca aici, — zâmbi Valeria. — Mă simt mai bine! Și am de gând să trăiesc aici, cum o fi. Nu sunt invalidă, și sper că nu mă vei părăsi, Oana…
Bunica știa ce spunea. Vedea cum Oana spală apartamentul cu grijă, șterge praful, dar se tot uită la ceas, zâmbind. Bunica înțelegea starea nepoatei. Încă din vremea școlii, când Oana stătea toată vara la ea, apăruse aici, în orășel, un prieten, Ion, care locuia pe aceeași uliță mai departe. Copiii erau prieteni, mergeau cu bicicleta, se duceau în pădurea din apropiere după ciuperci, ajutau în grădină și se scăldau în iazul de lângă casă…
Ion era îndrăgostit de Oana, și după ce a venit din armată, lucra de trei ani la fabrica mare din localitate. De fiecare dată când o întâlnea pe Oana venită la bunica, se bucura de sosirea ei la fel de mult ca și Valeria.
De fapt, Ion era deja membru al familiei. Așa credea bunica. Iar Oana la întrebările Valentinei despre viața personală doar zâmbea.
— Termin facultatea, iau diploma, și apoi se va vedea… — spunea ea.
— În cine te-ai născut așa serioasă? – clătina din cap bunica. — Altele s-au măritat deja și au făcut copii, iar tu – diploma… Răbdător e Ion al tău. Tot așteaptă… Să nu-ți scapi fericirea.
Bunica nu se gândea doar la fericirea nepoatei; ea dorea cu ardoare ca măcar Oana să rămână în orașul natal, să nu se mute în orașul mare, unde e zgomot, multe mașini și aer încărcat.
Oana știa că doar cu Ion va fi fericită, și îi promisese demult că se va mărita cu el, de aceea el își amintea cuvintele ei și aștepta.
Acum, când primăvara inunda de lumină apartamentul bunicii, și totul strălucea de curățenie, vecinele au început să aducă înapoi florile bunicii Valeria, ale Liniștitei.
— Ia-le, ia-le. Nimeni nu le poate îngriji mai bine ca tine. Ele te-au așteptat… — spuneau vecinele și puneau ghivecele la loc. — Altfel, geamurile tale goale arătau trist. Sănătate, Valeria. Să nu mai pleci.
Valeria, cu lacrimi în ochi, își primea florile și începea să le îngrijească în felul ei, tandru, tăind lăstarii lungi, smulgând frunzele uscate, schimbând pământul și hrănindu-le după metodele ei.
Curând, Oana a terminat facultatea, i-a adus bunicii diploma, și au sărbătorit cu toată familia. Fiica și ginerele au adus un tort mare și o sacoșă de alimente. S-a întins masa, s-a turnat șampanie în pahare, iar Ion a profitat de adunarea familiei: i-a făcut o cerere oficială în căsătorie Oanei, oferindu-i un inel în fața tuturor.
Bunica a plâns, părinții au oftat. Desigur, se așteptau la așa ceva, dar tot s-au emoționat. S-au îmbrățișat cu toții, Oana și Ion s-au sărutat în semn de acord și iubire, și s-a stabilit ziua nunții.
Ion intenționa să locuiască după nuntă cu Oana într-o căsuță moștenită de la bunica lui. Casa era aproape de cea în care locuise altădată Valeria. De aceea se împrieteniseră copiii Ion și Oana – erau vecini.
Ion renovase casa, construise în grădină un foișor și o căsuță de vară, iar după nuntă tinerii s-au mutat imediat în cuibul lor.
Bunica Valeria ofta pe ascuns, privind casa Oanei și a lui Ion. Venea în vizită și se uita la rondele lor, la grădină și curte, amintindu-și de ea tânără în propria casă.
Într-o zi, Oana a condus-o pe bunica în căsuța de vară și i-a arătat un pat.
— Poți sta aici la noi vara cât vrei… Uite cât de bine e! Și rondă sub fereastră, și merii se uită în geam, iar sauna din față se încălzește. Ce să stai în apartament? Stai aici. Sub fereastră e o băncuță, fântâna, sera aproape. Respiră aer, ascultă păsările, iar când obosești, culcă-te și dormi… Și eu sunt lângă tine.
— Ar fi atât de bine, nepoată, ca în rai… – oftă bunica.
— Dar te rog un singur lucru. Să nu muncești. Nu trebuie să sapi, să te apleci, să faci nimic, — spuse Oana cu severitate.
Valeria a promis. A început să stea toată ziua în grădină, și asta o încălzea la suflet. Oana și Ion plecau la muncă, iar bunica rămânea păzitoarea grădinii și a casei. Venea devreme, deschidea sera, uda cu o stropitoare mică, cu apă călduță din butoi, castraveții și roșiile, culegea fructele și le așeza în lădițe pe verandă, hrănea găinile, strângea ouăle din cuiburi și stătea pe băncuță cu pisicile lângă căsuța de vară. La venirea nepoatei și a ginerelui, bunica mai gătea și cina, și deși tinerii o certau pentru grija exagerată, o îmbrățișau, luau cina împreună, și apoi o însoțeau pe bunica acasă, ajutând-o să care legumele și fructele de pădure.
Spre mirarea ei însăși, Valeria a început să se simtă mult mai bine; s-a întărit, a slăbit puțin, fața i s-a bronzat, iar tensiunea i s-a stabilizat.
— Pentru că stau toată ziua în aer liber, — le povestea vecinelor. — De parcă n-aș fi plecat niciodată din grădina mea… La Oana sunt flori, fructe, doar te uiți la frumusețe – și ți se face mai ușor!
Au trecut doi ani. Apoi, Oana și Ion au avut copii – gemenii, Alina și Marina. Atunci bunica Valeria a început să ajute, încercând să-i ușureze Oanei primele luni grele de maternitate.
Bunica stătea cu căruciorul în grădină, în timp ce fetițele dormeau, iar când Oana se ocupa de ele, Valeria gătea în bucătărie.
— Un ajutor mic de la mine, – ofta bunica, — dar cu ce pot, ajut, și mi-e atâta bucurie să-mi văd strănepoatele!
Venea și fiica cu ginerele din orașul mare să se bucure de nepoțele, dar pentru scurt timp, pentru că încă lucrau. Iar Oana era fericită că bunica e aproape, că se simte bine și mai ajută atât de mult!
— Un ajutor uriaș de la tine, bunică, – mulțumea Oana. — Când aș fi stat eu la aragaz? Și nici nu-mi imaginez cum se descurcau femeile în sate cu familii numeroase, cu șapte copii?
Ion se străduia să facă cât mai mult pe lângă casă seara, dar el se ocupa mai mult de treburile bărbătești și obosea la fabrică, totuși tot alerga la fetițe, și le lua pe rând în brațe, iar seara soții făceau baie copiilor împreună, îi puneau la somn, și-i hrăneau…
Valeria, văzând că tânăra mamă și tatăl se descurcă cu gemenii, începea să plece mai devreme acasă, ca să nu deranjeze. Și ea trebuia să se odihnească, căci mâine trebuia să se trezească devreme – să vină aici, să măture aleile din curte, să hrănească găinile, pisicile, și să prepare ceva bun pentru familie. Atât de plăcut e să vezi ochișorii fetițelor, și bucuria tinerilor părinți când pe masă sunt plăcinte fierbinți făcute de bunica Valeria! Totul părea un vis, un lung vis de vară, în care timpul curgea altfel, iar florile de pe pervazuri înfloreau peste noapte, iar gemenii creșteau ca din apă, iar bunica, ca o umbră binecuvântată, veghea asupra tuturor, fără să obosească, ca și cum viața i s-ar fi întors înapoi, într-un cerc nesfârșit de lumină.
