Tu, tată, nu mai veni la noi. Când pleci, mama începe să plângă mereu, iar lacrimile ei nu se opresc până dimineața. Mă culc, mă trezesc, iar apoi din nou dorm și mă trezesc, și ea tot plânge. Îi întreb: Mamă, de ce plângi? E din cauza tații? Dar ea răspunde că nu plânge, ci doar șuieră nasul, că are un nas înfundat. Eu, mare de trei ani, știu că un nas înfundat nu se transformă în lacrimi.
Ion stă la o masă întro cafenea din București, alături de fiica lui, Viorica, și învârte cu o linguriță mică cafelea rece dintro ceașcă albă, aproape demnă de microscop. Viorica nu atinge înghețata din fața ei, deși întrun bol stă o operă de artă: bile colorate, acoperite cu o frunză verde și o vișinuță, toate scăldate în ciocolată. Orice fetiță de şase ani sar fi lăsat cu gura căscată în fața acelei minuni, dar Viorica nu. De vineri trecută, chiar în urmă de o discuție serioasă cu tatăl ei, a decis să nu se lase cuprinsă de dulceață.
Ion tace, se uită în gol, apoi, cu vocea tremurată de un glas de copil, întreabă:
Ce să facem, fiică? Să nu ne mai vedem? Cum o să trăiesc eu fără tine?
Viorica-și ciurește nasul, de felul acela drăguţ, ca al mamei, uşor ca o cartofel, și gândinduse răspunde:
Nu, tată. Eu tot am nevoie de tine. Hai să facem așa: sunămi pe mamă și spunei că în fiecare vineri să mă iei de la grădiniță. O să ieșim împreună, dacă vrei cafea sau înghețată (Viorica aruncă o privire spre bolul ei), putem să stăm în cafenea. Îți voi povesti tot ce facem cu mama.
După o clipă de gândire, continuă:
Dacă vrei să vezi cum e cu mama, eu îți trimit săptămânal poze cu ea pe telefon și îți arăt tot ce fac. Vrei?
Ion nu răspunde la înțelepciunea ei, ci zâmbește ușor și dă din cap:
Bine, așa vom trăi de acum, fiică
Viorica exhală cu ușurare și se apucă de înghețată. Dar nu a terminat discuția; trebuie să spună ceva crucial. Când bilele colorate se așeză lângă nasul ei, formează o mustață deașa de vie, o linguriță le atinge și devine serioasă, aproape adultă, aproape o femeie ce trebuie să aibă grijă de bărbatul ei. Chiar dacă bărbatul e deja în vârstă: săptămâna trecută a sărbătorit tatăl său ziua de naștere. Viorica ia desenat în grădiniță o felicitare, colorând cu grijă cifra 28.
Fața ei din nou devine serioasă, își strânge sprâncenele și spune:
Cred că ar trebui să te căsătorești
Și, cu blândețe, minte puțin, adăugând:
Pentru că tu nu ești încă foarte bătrân
Ion a apreciat gestul de bunăvoință al fiicei și își ridică dinții:
Și tu vei spune și tu nu foarte
Viorica, cu entuziasm, continuă:
Nu foarte, nu foarte! Uitel pe unchiul Sergiu, cel care a venit de două ori la mamă, e cam chel, puţin. Aaici
Și Viorica își atinge fruntea, netezind buclele moi cu degetele. Ea mimează că a înțeles, după ce tatăl se încruntă și o privește adânc în ochi, ca și cum ar fi scăpat din întâmplare secretul mamei. Atunci își pune ambele palme la gură, ochii se lărtesc, trădând groază și confuzie.
Unchiul Sergiu? Ce unchi Sergiu sa instalat la noi? E şeful mamei? întrebă cu voce tare, aproape prin toată cafeneaua, tatăl.
Eu nu știu, tată Viorica tremură din cauza reacției. Poate e şeful. El vine, îmi aduce bomboane, un tort pentru noi toţi. Și, dacă trebuie, îi dau și flori mamei.
Ion strânge pumnii pe masă și îi privește lung. Înțelege Viorica că, chiar în clipa aceea, ia o decizie crucială în viața lui. Aşa că o tânără nu grăbește bărbatul în judecăţi. Ea ştie, sau cel puţin intuiește, că bărbaţii sunt leneşi la hotărâri şi trebuie împinşi spre alegeri bune. Cine să-i dea acel impuls, dacă nu o femeie, și cu atât mai mult una dragă în viața lui?
Ion tăcea, și în cele din urmă îşi strânse curajul. Un respirație zgomotoasă, desfăcut cu degetele, ridică capul şi spune Dacă Viorica ar fi fost puţin mai în vârstă, ar fi înţeles tonul său ca al lui Othello când întrebă pe Desdemona. Dar ea încă nu cunoştea Othello, Desdemona sau alţi mari îndrăgostiţi; învață viaţa prin oameni, prin bucuriile şi suferinţele lor mărunte
Aşa că tatăl rosti:
Hai, fiică. E târziu, te duc acasă și, totodată, voi vorbi cu mama.
Ce vorbea cu mama, Viorica nu întrebă, dar simţi că e important. În şir, îşi termină înghețata în grabă. Îşi dă seama că decizia tatălui depăşeşte gustul dulce al îngheţatei, aşa că, cu o mişcare rapidă, aruncă linguriţa pe masă, se ridică de pe scaun, şterge cu spatele palmei buzele murdărite, suflă prin nas şi, privind direct în ochii tatălui, spune:
Sunt gata. Hai să mergem
Nu au mers, ci au alergat aproape. Mai exact, a alergat tatăl, ţinând mâna Vioricăi, astfel că ea se legăna ca un steag de luptă în mâna prinţului Andrei Bolkonski la Austerlitz. Când au intrat în imobil, uşile liftului sa încetinit, lăsând în urmă un vecin care dispărea în înălţimi. Ion sa uitat confuz la Viorică; ea, de jos în sus, cu hotărâre, îl întrebă:
Deci? Ce aşteptăm? Ce aşteptăm? Suntem pe alşaptelea etaj, nu?
Ion ridică fiica în braţe şi se avântă pe scară. Când în sfârşit, răspunzând la telefonul său nervos, mama deschise ușa, el strigă de îndată:
Nu poţi face aşa! Cine e Sergiu? Eu te iubesc, iar noi avem Viorica
Apoi, fără săo lase să scape din îmbrăţişare, o strânse pe mamă în braţe. Viorica îi învârlă pe amândoi în jurul gâtului, închizând ochii. Pentru că, în acea clipă, adulţii se sărutauÎn acel moment, învârtirea devine o îmbrățișare tăcută, iar aerul din încăpere se umple de o aromă neașteptată mirosul de pâine proaspăt coaptă și de cafea aburindă, exact cum îl obișnuiau să îl simtă în dimineațile când mama îi pregătea mic dejun. Ușa se deschide încet, iar în prag apare Ana, cu ochii umezi, dar cu un zâmbet timid. Am auzit că ați strigat numele meu, spune ea, iar fiecare cuvânt pare să se așeze pe marginea unei ferestre deschise spre o primăvară nouă.
Sergiu, care stătea la masa din colț, își ridică încet paharul de vin și, cu o voce gravă, declară: Nu am venit să fiu șeful nimănui, ci să aduc un pod peste râu. Întind mâna spre Ana și, cu o blândețe neașteptată, îi oferă un buchet de flori de cireș, simbol al unei promisiuni de a nu mai lăsa tăcerea să umple golurile dintre ei.
Ion, cu glasul tremurat, se apropie de Viorica și îi șoptește: Îmi pare rău că am lăsat frica să ne încrucișeze pașii. E timpul să reconstruim, pas cu pas, ca niște cărămizi de ciocolată pe care le mâncăm cu bucurie. Viorica, cu ochii mari și luminoși, îl privește și răspunde: Nu contează câte înghețate ne rămân, ci cât de multă iubire putem să împărțim.
Fără alte cuvinte, cei trei se așază în jurul mesei, și, în timp ce Ana povestește despre ziua în care a descoperit că nasul ei înfundat era doar reflexul unei inimi care plângea în tăcere, Viorica își întinde mâna spre bolul de ciocolată și, cu o mișcare delicată, pune o bilă roșie în centrul inima ei, ca o amintire că, uneori, dulceața apare exact în cele mai neașteptate momente.
În acea seară, când luminile din cafenea se sting încet și orașul se apleacă pe străzi, Ion, Ana și Viorica ies pe terasa mică, unde vântul le mângâie obrajii și le aduce un cântec de leagăn din copilărie. Se uită spre cer, unde stelele par să se alinieze în forma unei familii, și înțeleg că, deși timpul le-a fost uneori dușman, fiecare clipă a fost o lecție, iar fiecare lacrimă, o săvârșire.
Cu inima ușoară, Ion strânge Viorica în brațe și îi șoptește: Împreună vom scrie povestea noastră, nu cu lacrimi, ci cu zâmbete. Viorica râde, iar glasul ei se împletește cu vibrația clopoțelului de la ușa de la intrare, semn că viața, ca o înghețată topită, se revarsă în fiecare moment pentru a ne aminti că, în final, iubirea este desertul cel mai savuros pe care îl putem împărți.
