Granițele răbdării
De ce ești așa abătut, măi? Te-ai certat cu Lenuța, nu-i așa? l-a tachinat Dănuț pe prietenul său, privindu-i figura întunecată. Lasă, femeile așa-s, azi țipă, mâine-s pline de dor, fără tine nu pot respira!
Ne-am despărțit, a mormăit Grigore scurt, cu ochii la pământ, făcând clar că nu are chef de amănunte. Și te rog, nu mai insista.
Dănuț a încremenit cu gura deschisă, ochii umezi de uimire. Să se fi despărțit cu adevărat? El îl știa bine pe Grigore și văzuse cum o privea pe Lenuța. Nu era doar o pasiune, Grigore o pusese pe ea deasupra lumii întregi, a uitat și pescuitul, și meciurile Stelei, a intrat pe tărâmuri străine: buchete uriașe de trandafiri, inele cu pietre, cine la restaurante de pe Calea Victoriei. Săptămânal la teatru, sâmbăta pe la muzeu. Până atunci ura sărmanul astfel de locuri. Numai pentru ea părăsise tabieturile sale de bărbat moldovean crescut la sat, și-a dat viața peste cap.
M-ai amețit! a izbucnit Dănuț după câteva clipe, zguduit de veste. Ce putea să-i aducă așa o ruptură? Câți lei ai băgat în daruri și restaurante! Ți-ai lăsat prietenii, ai început să-ți faci casă nouă Și-acum gata, așa subit?
Nu voia să judece, dar îi părea rău de prietenul care prinsese drag de dragoste și acum se rupea pe dinlăuntru.
Gata, a răspuns sec Grigore, ascunzându-și chipul în spatele laptopului. Se prefăcea ocupat cu niște mailuri, degetele-i băteau la nimereală pe taste, ca într-o piesă absurdă. Nu voia să mai continue discuția, dar nici să-l rănească pe Dănuț.
Înăuntrul lui se ridica un vârtej de nori: și dor, și cădere, și neputință. Era limpede că Dănuț voia numai bine, dar lui îi venea să fugă, să dispară din lume. Nici la cafenea nu putea sta liniștit, nici măcar cu gândurile sale totul era învălmășeală și amar.
Adânc în suflet, Grigore nu putea accepta sfârșitul. El chiar o iubise pe Lenuța, fără să-i fie milă de banii dați, fără să-i pese de dificultăți. Tocmai de aceea rana era mai vie ca niciodată.
~~~~~~~~~~~~~~
Se cunoscuseră în mod bizar, ca și cum visele le croșetaseră întâlnirea. Într-o după-amiază, Lenuța, abia ieșită de la biroul ANAF, intrase la Supermarketul Unic, ca să-și facă provizii pentru o săptămână. Se plimba alene printre rafturi morcovi de la Botoșani, sfeclă, telemea de Brăila totul își găsea loc în coșul mereu mai plin. La casă, constată că nu mai are un coș ci trei pungi uriașe. Își șterse fruntea de o sudoare invizibilă și calculă, ca prin ceață, cât va duce povara pe străzile Chișinăului până acasă. Două stații cu troleul, dar cu atâta greutate, părea o epopee. Scoase telefonul și încercă să cheme un taxi, dar Revolut-ul spunea sec: Nicio mașină disponibilă. Încă o dată Nimic.
Lăsă pungile pe podea și privi în jur. Forfotă de lume, roți de cărucior scârțâind, voci, sclipiri un haos familiar. Atunci l-a zărit: un bărbat stătea la mică distanță, cu o sticlă de borjomi într-o mână, o pungă de cafea Fortuna în cealaltă. Privea cald, încurajator, cu un zâmbet care i-a amintit de răsăritul din satul bunicii.
Vă duc eu cu mașina, dacă vreți, a spus el domol, cu blândețe.
Lenuța a tresărit. Era obișnuită să se descurce singură, să nu se împovăreze cu cerut de ajutor, dar brațele-o usturau, iar picioarele erau grele ca plumbul.
Mi-e peste mână, a murmurât ea, dar dorința de a scăpa de strânsul pungilor a câștigat. Accept dacă promit că nu vă servesc nici cu cafea, nici cu ceai.
A spus-o mai mult în glumă, o încercare de-a detensiona atmosfera, ca într-un vis ciudat când nu-ți amintești dacă ești pe stradă sau la bal.
Bărbatul a râs molipsitor, cald, ca o pâine scoasă din cuptor.
Înțeleg, a rostit cu blândețe, nici n-aveam de gând să mă autoinvit.
A ridicat pungile aproape fără efort și au ieșit împreună în aerul ușor al serii. Afară, pe trotuarul spălat de ploaie, o Dacie gri recentă îi aștepta. Cât au mers spre casă, vorba s-a legat de la sine, ca firele de mătase în mâna unei bunici bătrâne. Grigore, fiindcă așa s-a prezentat, era uluitor de deschis și spiritual. Povestea despre pățanii de la serviciu, despre copilăria din Vaslui, despre croșetatul moșului lui în Papanași, găsea haz în fiecare lucru mărunt. Lenuța a zâmbit întâi timid, apoi a râs cu poftă, parcă deznodând ceva uitat în ea.
Zece minute de drum s-au topit ca gheața-n dealurile Lăpușnei. La destinație, Lenuța nu voia să coboare. Parcă-l știa dintotdeauna pe acest om, și voia să prelungească visul.
Mulțumesc din suflet pentru ajutor, a spus ea, a fost o companie neașteptat de plăcută.
Și pentru mine, i-a răspuns Grigore, privindu-o ca pe o taină nedezlegată.
A urmat o liniște un pic stânjenitoare. Lenuța scormonea în poșetă, apoi scoase un carnețel.
Poftiți, îi întinse un bilețel cu numărul ei. Dacă vreți, să mă sunați cândva.
Vă sun cu siguranță, a zâmbit el, ascunzând biletul la piept, ca un blestem tainic într-o poveste cu dor.
Și a sunat chiar a doua zi. A invitat-o la Crama Domnească, un local vestit din centrul Iașiului, cu lăutari care cântau doine până la zori. Lenuța a acceptat, nici ea nu știa exact cum a fost posibil să se hotărască atât de repede.
Totul părea perfect. Povestea lor se derula lin, ca râul Prutului între sălcii fără cascade, fără trăsnete, dar cu o tandrețe caldă care creștea cu fiecare întâlnire. Plimbări de seară prin Parcul Valea Morilor, conversații până în creierii nopții, surprize, flori, parfum de busuioc adus de acasă.
După câteva luni, Grigore a început să se gândească: Nu cumva ar fi timpul să o întreb dacă vrea să se mute la mine? Garsoniera lui era spațioasă, avea loc și pentru suflet, nu doar pentru trup. Erau zile când abia aștepta să vină acasă și să nu găsească decât liniștea și prezența ei acolo.
Într-o seară, au revenit la restaurantul primei întâlniri. Cu prăjituri pe farfurii tort Dobrogean pentru ea, alivencă pentru el conversația s-a subțiat. Lenuța își presa cu lingurița prăjitura, cu ochii în farfurie.
Nu ți-am zis până acum, a început ea încetișor, pentru că nici nu credeam că va fi ceva serios între noi. Dar…
Grigore s-a încordat, ca și cum ar fi intrat un vânt rece în visul lor.
Eu am un băiat, Tudor, are șapte ani. Nu-l voi lăsa, oricât de mult aș iubi pe cineva.
Grigore a răsuflat scurt, ca un călugăr ce scapă de un blestem.
Slavă lui Dumnezeu, a rostit cu bucurie, mă gândeam că ai bărbat acasă. Copilul e minunat, mereu mi-am dorit un băiețel! Hai să vă ajut să vă mutați la mine, spațiu e destul!
De pe fundul inimii, nu glumea. Se vedea seara acasă, Tudor strigându-i tata, masa plină, pălăvrăgeală Dar Lenuța nu a zâmbit. A lăsat farfuria deoparte și s-a uitat la el cu teamă.
Tudor trebuie să se obișnuiască cu ideea că există un alt bărbat lângă mama lui. Tatăl l-a părăsit, nici nu-l mai caută, iar băiatul a rămas suspendat între nădejde și frică. Mă întreba întruna: Când vine tata?
Vocea ei era ca o frunză ruptă de vânt.
Grigore a pus mâna pe palma ei, fără cuvinte.
Nu vreau să treacă iar printr-o dezamăgire. Dacă vei fi lângă noi, trebuie să fii sigur. Eu nu pot suporta alt abandon.
Grigore a aprobat, cu ochii limpezi, glas domol.
Înțeleg, a zis el. N-am de gând să dispar din viața voastră. Putem să încercăm treptat. Pot fi răbdător, de dragul vostru.
Un zâmbet i-a înmugurit pe buze Lenuței, ca o promisiune abia schițată.
El încerca să pară curajos, dar înăuntrul lui, neliniștea se rotunjea ca luna. Nu avusese de-a face cu copii de vârsta aceea, nu știa cum să-i intre la inimă.
Las’ că mă descurc! Doar așa o să mă obișnuiesc, dacă trec pe la voi și rămân peste noapte din când în când, nu?
Lenuța a șovăit, mușcându-și buza.
Poți rămâne, vine și mama mea, Rodica. Dar nu-ți face griji, nu-i genul de soacră care te pune să-ți scoți pantofii la ușă…
Auzind asta, Grigore și-a reținut un zâmbet acru toți știau că soacrele moldovence au ochi la spate și urechi la bătătură. Dar Rodica s-a dovedit a fi exact opusul: caldă și calmă, nici un cuvânt în plus, nici o privire iscoadă, nici o sfatură de tip la noi în sat așa se face. Lenuța părea mulțumită, Grigore se relaxa încet-încet. N-avea de ce să se teamă de soacră.
Dar cu Tudor era altă poveste. Când l-a văzut pe Grigore trecând pragul casei, băiețelul s-a încruntat ca norii de furtună. Nu striga, nu plângea, ci doar își strângea pumnii și se uita pieziș, neîncrezător.
Într-o vreme, băiatul s-a limitat la ignorare: nu răspundea, se ascundea în camera sa, nu presupunea nici o interacțiune. Dar curând s-a mutat la fapte: vopsea vărsată pe pantofii lui Grigore, cămașa preferată sfâșiată în două, laptop stropit cu ceai ca într-un basm cu blesteme.
De câte ori se întâmpla ceva, Lenuța intervenea: Lasă, îi e greu. Încă-i copil…
Grigore ofta, aduna răbdarea, încerca să fie blând. Dar un strop după altul i se spărgeau nervii ca sticla, iar dorința de a fi parte din familie se izbea de indiferență, de obrăznicie.
Într-o seară cu lună plină, când aerul mirosea a ciorbă de sfeclă și țipete de copii, răbdarea lui Grigore s-a rupt. Era pe cale să se bage în pat, când Tudor a intrat vijelios, cu o sticlă de Domestos. Fără o vorbă a deșertat clorul peste pat. Pătură, cearșaf, pernă totul s-a albit instantaneu, mirosul aducând amintirea unei spălătorii industriale.
De ce ai făcut asta? a întrebat Grigore, vocea domoală ca și cum vorbea cu un viscol.
Vreau cu mama! Aici nu se poate dormi! Să pleci! Pleacă din casa noastră! a strigat Tudor, cu ochii aprinși ca niște cărbuni.
Cuvintele i-au tăiat lui Grigore sufletul mai rău ca un brici.
A pășit spre dulap și-a început să-și azvârle hainele într-o sacoșă, aproape fără să vadă ce face.
Tot eu-s de vină! a pufnit el, fără să se uite la Lenuța. Când Florianul (așa-l poreclise pe băiat) o să-ți pună clor în cafea, nu te mira!
Lenuța își ținea copilul la piept, cu ochii tulburi: nu se aștepta la răbufnirea asta. Făcu un pas spre Grigore:
Grig, unde pleci? Dar noi?
Glasul ei era parcă din altă lume, plin de teamă.
Noi? a zâmbit amar el. Noi nu existăm. Pentru tine, băiatul contează, orice ar face. Eu nu am nici un drept aici și nu uită, copilul tău m-a gonit și tu nici măcar nu l-ai certat.
Tudor, cu colțurile gurii ridicate, parcă triumfa. Nu avea remușcări, doar dorința de a-și apăra universul.
Lenuța voia să spună ceva, dar nu-i ieșea niciun cuvânt.
Eu n-o să cresc un copil care nu știe ce-i respectul! a strigat Grigore, apoi a trecut de prag, împingând ușor pe Lenuța, care-l bloca. N-a făcut-o din răutate, pur și simplu nu mai putea rămâne.
În hol, îl întâmpină Rodica, mama Lenuței. Era tăcută, brațele încrucișate pe piept.
Iertați-mă doamnă, dar nu mai pot, a zis Grigore, abia ridicând ochii.
Rodica a oftat greu, ca un plop bătrân.
Și eu sunt obosită de răsfățul băiatului. Dacă nu învață vreodată respectul, nimeni nu va fi fericit aici. Am crezut că fiica mea o să găsească o cale… Dar e vremea mea să mă retrag la casa mea din Călărași.
Nu cu ură vorbea, ci cu resemnare.
Grigore a vrut să răspundă, dar cuvintele s-au ofilit înainte să ajungă pe buze. A ieșit pe ușa scării, lăsând în urmă doar un curent rece ca în clopotnița unei biserici vechi.
În apartament, Lenuța s-a prăbușit pe un scaun, capul între palme, se simțea mică, pierdută. Din camera lui, Tudor plângea încet, ca un buhai la marginea Nistrului. Rodica s-a retras tăcută în odaia ei. Pe coridoare plutea o tăcere apăsătoare, ca o ceață groasă de Basarabia.
Grigore mergea pe stradă, cu mâinile adâncite în buzunare, vântul îi ciufulea părul, dar nu simțea nimic. Toată fierbințeala era în piept, fiecare pas părea rupt de realitate ca-ntr-o poveste cu oglinzi sparte. Oricât încerca să se convingă că a făcut ceea ce trebuie, sufletul îi plângea.
În minte, Tudor era nu doar un copil rănit, ci și un mic vampir de iubire care nu voia să împartă lumina mamei cu nimeni. Știa că pierderea tatălui doare, dar până unde e vina copilului și de unde începe greșeala mamei care nu vrea să-l disciplineze?
Și-a atins scopul, m-a gonit, repeta Grigore printre dinți. Înainte să se oprească la semaforul din centru, și-a amintit cum a început totul: întâlnirea bizară din supermarket, serile parfumate cu tei, promisiunea unei familii adevărate.
Dar totul s-a frânt pe drumul acesta îngust al răbdării. Nu au fost trăsnete, ci sute de răni mici, lipsită de compromis. Pentru Lenuța, copilul era totul, oricât de capricios, și între ei nu mai era loc pentru niciun viitor.
Nu mi-a fost dat a spus Grigore privind tramvaiele goale care treceau prin visul lui.
Și-a aprins telefonul, gândind că poate Dănuț va înțelege mai mult decât oricine. Poate trebuie să ieși mâine pe la o ciorbă sau la Călușarii Veseli din piața centrală, să-i pui pe lăutari să-i cânte Cine iubește și lasă, să uite de tot.
Dar inima lui tot la Lenuța rămânea, ca un fir de ață niciodată desfăcut. Drumul spre sine era de-abia la început, și visul acela, ciudat și amărui, încă persista. Viața trecea, încet, ca un tren de noapte pe tărâmul dintre Moldova și vis.
