Granițele răbdării
1 martie
Nu pot să nu mă uit azi în oglindă și să mă întreb cum am ajuns aici. De dimineață, la cafea, Radu m-a privit cu un zâmbet ironic, așa cum doar el știe să o facă când vrea să mă scoată din starea asta mohorâtă.
Ce-i cu tine, mă, Vlad? Te-ai certat cu Dorina, nu? Femeile azi te ceartă, mâine nici nu-și imaginează viața fără tine! Râdea larg, bătându-mă pe umăr, crezând că face o glumă bună.
Dar nu am avut chef de glume. Am rostit scurt, cât să-i închid subiectul: Ne-am despărțit. Și haide, Radu, schimbă vorba, nu vreau să intru în detalii.
Ochii lui s-au mărit a uimire știu ce gândea: Dar cum, Vlad și Dorina?! El era topit după ea! Și avea dreptate, pentru că am făcut tot ce-am putut să-i fie Dorinei bine, chiar dacă în ultima vreme parcă nu mai recunoșteam omul din oglindă. Radu mă tachina mereu când vedea cum alergam cu brațele pline de flori spre întâlnirile noastre, cum îi arătam prietenilor ce bijuterii frumoase i-am luat de ziua ei sau cum povesteam despre restaurantul elegant cu vedere spre Dâmbovița unde am dus-o să probăm preparate noi.
Vineri seară era mereu ieșirea la un local select, sâmbăta la teatru sau pe la Muzeul Național iar eu, care altădată preferam liniștea la pescuit pe lacul Herăstrău sau un meci pe stadion, am făcut compromisul ăsta doar pentru ea.
Radu privea neîncrezător, șoptind: Atâția bani ai cheltuit pe ea! Nici nu te mai vezi cu noi, iar tu deja te gândeai să ridici o casă! Iar acum s-a terminat totul?
Simțeam cât îi este de milă de mine, dar nu voiam să îi răspund. M-am prefăcut absorbit de laptop, tastând la întâmplare, de parcă aș fi avut ceva urgent de predat. Adevărul este că nu aveam niciun chef să-mi tot repovestesc eșecurile și, mai ales, nu voiam să-mi văd prietenul suferind pentru mine.
***
Îmi tot revin în minte momentele când am cunoscut-o pe Dorina. Totul a pornit banal ieșise de la serviciu și s-a oprit la Mega Image să-și umple sacoșele pentru o săptămână. Mișunau oamenii printre rafturi. Dorina își umpluse brațele cu de toate: roșii, făină, brânză de vaci, pâine, și când a ajuns la casă, abia mai ținea pasul cu pachetele. Zâmbea stânjenită și mormăia: Acum să văd cum le car până acasă Avea două stații cu autobuzul, dar cu greutatea aia ar fi fost un coșmar.
Și ca un făcut, aplicația de taxi anunța: Niciun șofer disponibil. Stătea acolo, obosită, cu sacoșele la picioare, ștergându-se de o picătură imaginară de transpirație, când m-a observat privind-o. Eram cu o sticlă de apă Borsec și o pungă de cafea, la doi pași de ea. I-am zâmbit sincer știu că aveam privirea aceea de om gata să sară în ajutor.
Vă conduc eu până acasă, dacă vreți m-am auzit zicând, instinctiv.
A tresărit puțin, obișnuită să nu ceară ajutor, să nu deranjeze pe nimeni.
Eh, e cam aiurea a șoptit ea, dar și-a dat seama pe loc că nu avea altă soluție. Bine, dar vă spun de pe-acum nu vă dau cafea! Nici măcar un ceai.
Am râs amândoi, atmosfera s-a destins. Nu vă faceți griji, nu insist să mă invitați în vizită, am glumit.
I-am preluat repede pachetele și am ieșit împreună din magazin. Mașina mea era aproape, un Logan gri de care eram mândru. Pe drum, am început să povestim de la primele cuvinte, am simțit că e genul de om cu care uiți de timp. Dorina râdea din suflet o veselie molipsitoare pe care rar o întâlnești.
Când am ajuns la apartamentul ei din sectorul 6, aproape că nu voiam să plec. Nu știu ce m-a apucat, dar am scos un carnet mic și un pix și i-am întins un bilet cu numărul meu.
Poate vreți să-mi scrieți cândva, dacă vă plictisiți, am zis eu, mai curajos ca niciodată.
A primit bucățica de hârtie cu un surâs: O să vă sun, dacă mă hotărăsc, mi-a răspuns, punându-l într-un buzunar.
Și, spre surprinderea mea, chiar a doua zi am primit un mesaj. M-a invitat la un restaurant cochet de pe Calea Victoriei, unde cânta o trupă de jazz live. Nu știu când a trecut seara aia, dar m-am simțit ca la începutul unei povești care avea să dureze.
Au trecut lunile pline de plimbări prin parc, discuții târzii și mici surprize. Într-o seară, stăteam la același restaurant unde fusese primul nostru rendez-vous, cu privirea pierdută prin geamurile ude de ploaie. Atunci, Dorina și-a făcut curaj și mi-a spus, tărăgănat, fără să mă privească:
N-am apucat să-ți spun până acum, dar nu știam dacă noi chiar putem avea ceva. Am un băiețel, Radu are șapte ani și e tot ce am mai drag.
Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Credeam că are poate soț, sau ceva grav de ascuns. I-am răspuns, aproape râzând de ușurare:
Asta e tot? Măi, să știi că te înțeleg și mă bucur! Eu chiar am visat mereu la copii. Dacă vrei, strângeți lucrurile și mutați-vă la mine, că am apartament spațios, abia aștept să nu mai stau singur.
Dar Dorina nu era chiar așa de entuziastă. Și-a tras farfuria, și-a dat o suflare adâncă.
Lui Radu îi e greu să creadă că poate avea un tată iarăși. Tatăl lui pur și simplu a dispărut. Nici nu l-a mai sunat, n-a dat niciun semn. Eu eram tot universul lui, dar mă întreba des: Mami, când vine iar tata?
Am strâns mâna Dorinei peste masă, fără cuvinte, doar să știe că sunt acolo, pe bune. Ea s-a luminat puțin la față, și pentru o clipă mi-a părut că lucrurile vor merge bine.
Am încercat să fiu calm și sigur pe mine când i-am spus că vreau să-i fiu copilului aproape, să ne dăm timp, să nu grăbim nimic. Doar așa va putea avea din nou încredere în cineva.
Nu o să mint: habar n-aveam cum să fiu tata pentru cineva. Nici nu avusesem prea mult de-a face cu copiii, mai ales de vârsta lui Radu. Aproape că nici nu știam cu ce se joacă la șapte ani, dar important era că voiam să încerc.
Dorina m-a invitat să rămân peste noapte la ei, de câteva ori pe săptămână, măcar să se obișnuiască băiețelul cu mine. O să vezi, mama stă cu noi, dar nu se bagă! Mă bufnise râsul. Mă și vedeam cu soacră, cu reguli și cu ochii pe mine peste tot. Dar m-am înșelat: doamna Zina, mama Dorinei, era cum nu se poate mai blândă și înțelegătoare. Spunea mereu: Dorina, ai noroc dacă Vlad îți rămâne aproape. Eu nu mai tot pot să te țin de mână, e timpul să fii și tu fericită!
Problema cea mai mare a fost Radu. De la început m-a privit chiorâș, nu răspundea la salut, se retrăgea la el în cameră sau se prefăcea că nu există când vorbeam cu mama lui sau cu bunica.
Cu timpul, a început s-o facă special: ba mi-a murdărit pantofii scumpi cu vopsea (nici până azi nu știu de unde a găsit-o!), ba mi-a rupt o cămașă bună, ba a vărsat ceai pe laptop, de l-am uscat toată ziua, noroc că nu s-a stricat. Dorina l-a tot scuzat E încă mic, îi e greu să se adapteze, n-ai cum să știi ce simte
Știam că a rămas cu o traumă și mă forțam să fiu blând, să mă port cu răbdare. Dar fiecare nouă boacănă, fiecare privire încăpățânată și mârâită simțeam că-mi scade și ultima fărâmă de energie.
Seara trecută a trecut măsura. Mă pregăteam de culcare târziu, că eram obosit, când Radu a dat buzna, cu o sticlă de Domestos în brațe. A turnat fără să spună nimic tot conținutul pe așternuturi. Mirosul de clor m-a izbit în nas, iar hainele mele au devenit de nerecunoscut.
De ce-ai făcut asta? am întrebat, apăsat, înfrânându-mă să nu ridic tonul.
A ridicat din umeri, cu ochii aprinși: Vreau să dorm cu mama! Aici nu se mai poate, așa că du-te, nu ești de-al nostru!
M-au durut cuvintele lui mai mult ca orice. Am rămas încremenit o clipă, gata parcă să izbucnesc. Mâinile mi-au alunecat pe curea, aproape fără să vreau. Am dat cu ea de palmă, să audă sunetul n-am avut puterea să-l pedepsesc, dar am vrut să știe că există și limite.
A țipat, a fugit la Dorina, s-a agățat de ea strângând-o cu putere. Mami, mami, o să mă bată! Ți-am zis eu că e rău!
Dorina m-a privit cu niște ochi de gheață, strângând copilul lângă ea: Vlad! Cum poți?! E doar un copil! Doar ai văzut cât suferă! Dacă-l lovești, te dau la poliție, ai înțeles?
Am rămas mut, mi-am mușcat limba. Într-o secundă am înțeles cât de mult pierdusem teren. L-am privit pe Radu; în ochii lui nu era nicio urmă de vină, ci o mândrie neînțeleasă și o sfidare copilărească.
Mi-am făcut bagajul în câteva minute, îndesând hainele la nimereală în geantă. Dorina mă privea neîncrezătoare, cu lacrimi care abia îi stăteau să cadă.
Vlad, unde pleci? Dar cu noi ce se întâmplă? a șoptit ea, pierdută.
Cu noi? Nu mai există noi, Dorina. Pentru tine e mai important să-i scuzi fiecare gest fiului tău decât să ai o relație adevărată. Și nu te-ai gândit că, în timp ce-i permiți să strice orice, îi arăți că poate tot ce vrea, fără consecințe
Radu s-a retras în spatele mamei, privindu-mă cu ochii de gheață. Dorina voia să spună ceva, dar m-a lăsat să trec în liniște.
Ajuns pe hol, am dat de doamna Zina. Mi-a citit în ochi ce e și mi-a șoptit: Te înțeleg Și eu m-am săturat. O las pe Dorina să găsească singură drumul de-acum.
N-am avut putere să zic nimic. Am ieșit grăbit. Pe stradă, vântul de martie mi-a răcorit fața și am simțit cum am scăpat, în sfârșit, de o tensiune cumplită.
*
Azi, după toate astea, mă plimb prin Parcul Cişmigiu, simt aerul curat pe care nu-l mai simțeam acasă. Încerc să-mi răspund: când trebuie să-ți pui răbdarea la limită și când trebuie să recunoști că gata, nu ești binevenit? Radu nu era doar un copil rănit, era un adversar hotărât care nu accepta un străin între el și mama lui. Iar Dorina și ea a ales, de fapt, conștient sau nu: a ales să nu schimbe nimic.
Încerc să mă conving că nu are rost să forțez nimic, că va veni cândva altcineva care mă va vedea și va lupta lângă mine, nu împotriva mea. Dar sufletul nu ascultă rațiunea. Îmi e dor de Dorina, chiar și acum când știu că nu putea fi altfel.
Poate doar timpul va șterge amintirile astea. Până atunci am să scriu aici tot ce nu pot spune altcuiva, să-mi eliberez mintea și inima.
Încă nu știu pe deplin cine sunt după tot ce s-a întâmplat, dar sper că am să mă regăsesc, cumva, cu timpul.
