LIDUȚA
Serafim Vasile inspectă cu mare atenție pantalonii și cămașa, apoi le aruncă, oftând, înapoi pe fotoliu. Cum să ieși din casă așa?! Pantalonii zbârciți, de la dungă nici urmă, pe fund lucesc rușinos, iar în ultima vreme a mai dat jos vreo cinci kile și-i stăteau ca pe gard. Cămașa nu mai zic… din bleu deschis s-a făcut un fel de albastru cerut la Controlul Tehnic, la manșete a șlefuit materialul, gulerul e moale de zici că-i ștergar de la bunica de toată jena! Liduța nici la cooperativă după oțet nu l-ar fi lăsat în halul ăsta, darămite la Universitate să țină curs la profesori. Pe vremuri, n-avea grijă nici cât negru sub unghie de ce pune pe el: tot timpul arăta nu doar prezentabil, ci chiar dichisit. Acum însă…
Nici n-a observat el, ani la rând, cum apăreau cămăși noi, costume și geci elegante, cravate, pălării sau pantofi de firmă îi ajungea să bage mâna în dulap sau, cel mult, să-i spună Liduței: am nevoie mâine să impresionez. Eh, Liduță, Liduță, ce ți-a mai venit și ție, cum ai putut să mă lași?! Gândul că l-a trădat îl rodea. Era mai tânără cu aproape zece ani, sănătoasă cât două capre, și nici de data asta nu părea nimic grav. S-a învolburat trei zile cu temperatură și-un tuse tălâmbă N-ar fi călcat pe la medic dacă nu trebuia, înainte de noul an școlar, să-și facă fișa sanitară la școală. S-a dus cu alte învățătoare la policlinică. Treabă de formă, așa părea, și policlinica de toată jena, dar fix de-acolo au trimis-o direct la spital și s-a rostogolit totul ca-ntr-un vis urât, iar de Anul Nou s-a stins de parcă nici n-a fost.
Serafim Vasile înțelegea cu mintea, dar, copilărește, ura policlinica aia de parcă ea i-ar fi ucis Liduța, deși tocmai acolo au sărit alarma! Dar lui i se părea că, dacă tot de la ei a început totul, ei trebuie să poarte vina.
El cu Liduța s-au cunoscut pe vremea când el, proaspăt doctorand, ținea seminarii de calcul integral, iar Liduța era bobocel de anul întâi. Parcă sună neverosimil și-acum: el, tot după fete aristocrate, gălăgioase, cu prestanță, iar ea o copilă cu obrăjori roșii pișcați de ger, pistrui până-n februarie, și degete pufoase, micuțe, cu unghii roase și pete de cerneală. Eh, și la degețelele-alea s-a topit! I s-a părut atât de duioasă încât s-a priponit de ea fără să-și dea seama: a început să o conducă acasă, venea pe la ei, făceau colțunași cu bunica ei, și după asta nici nu mai putea da înapoi: trebuia să se-nsoare! Și chiar dacă în patruzeci de ani de căsnicie Liduța s-a dublat la volum, și-a tăiat codițele, a tras două pachete pe zi și-a ajuns directoare la Liceul de Matematică, Serafim tot îi vedea mâinile de copil și unghiile roscoase, și-l durea la inimă și nu i-a mai trebuit nimeni.
N-a fost viața lor ca în suveica de poveste. Să nu credeți! Patruzeci de ani nu-s de ici, de colo. Și Serafim a avut păcatele lui față de Liduța vreo duzină de prostioare și două păcătoșenii cu scăpatul din casă. Și Liduța nu l-a iertat pe loc l-a plimbat trei ani pe jar cu directorul uzinei tutelare. Dar aveau două fete, ancore zdravene, care le-au ținut corabia pe linia de plutire, indiferent câte furtuni erau.
Nici asta nu li s-a părut corect: întâi sărăcie lucie și locuiau unii peste alții, apoi fetele mici, alergau între școli și grădinițe, pian, pictură și boli de copil. Acum, când stătea la apartament mare, fetele și-au luat zborul în viața lor și nepoții le aduceau la sărbători ca pe sfinți, putea, teoretic, să trăiască frumos… Și fix atunci Liduța le-a încurcat pe toate și nici măcar instrucțiuni de folosire pentru supraviețuitor n-a lăsat!
Serafim n-a priceput pe loc că s-a trezit singur. La parastas s-a purtat de parcă era la aniversare, nu la înmormântare, lucru observat cu uimire de rude și amici. Au tras concluzia că n-a fost suflet pereche cu Liduța și nu merită compasiune mare. Zău, nu era așa! Pur și simplu a rumegat ce l-a lovit abia peste trei luni, când a venit primăvara. A căzut la pat, s-a uscat la față și nu putea suporta casa goală.
Cu fetele nici nu era chip. Una trăgea după delfini prin Deltă și Alpab, cealaltă era pierdută cu familia bărbatului, absorbită de copil, Serafim nu figura deloc în planurile lor. A ajuns să bată pe la prieteni, dar nici vizite nu erau astea: venea la prima oră, mânca de dragul stomacului, moțăia în fotoliu, măcina biscuiți și firimituri prin preș, și tăcea zgribulit până când nu se mai cuvenea să zăbovească, abia apoi se târa acasă.
Gătit, el, care pusese ceapa la călit pentru Liduța patru decenii, pentru sine nu găsea niciun chef. A slăbit, s-a stafidit ca o coajă uitată sub pălimar. Prietenii s-au speriat: Gata, îl însurăm urgent!.
Iar azi îl împingeau iarăși la braț cu o oarecare Ana Constanța la teatru. Nimic n-avea să iasă. El, cu Liduța, mergea ocazional la spectacol, doar pentru ea. Teatrul? Fals, artificial, plictisitor, aproape tot timpul Dar Liduței îi luceau ochii de încântare, păstra programul, îi povestea cu drag același spectacol de zece ori, așa că nu-i putea refuza nimic. Acum, prietenii binevoitori îi vâră mereu bilete și el se trage cu doamne necunoscute prin zăpada cleioasă la tot soiul de mostre de piese, stă cu spatele strâns de scaun și-și dorește să se arunce înapoi acasă, cu fața în pernă care i se părea că încă miroase a Liduța. Dar n-avea inimă să-i supere pe prieteni. La urma urmei, viața de unul singur parcă nici nu mai avea rost, măcar la el, deși de ce nu știa nici el.
Ana Constanța era, culmea, o femeie frumușică, destul de tânără la suflet. Serafim recunoscu dacă era cu zece ani mai tânăr, poate s-ar fi dat la ea pe față. Era cu cincisprezece ani mai mică, minionă, îngrijită și cunoscătoare de lume. Pe lângă ea, Serafim se simțea dublu mai bătrân și decolorat ca o scurtă lăsată în pod. Dar ea îi trimitea clar semnale de interes și îi servea idei pentru următoarea ieșire în oraș.
Spectacolul n-a fost rău, era scurt și fără pauză ideal. Numai că, după, trebuia s-o invite la un ceai, că n-au apucat să ciugulească nimic la bufet. Dar, slavă Domnului, șansa a lucrat pentru el. Ana Constanța l-a informat că stă chiar lângă teatru, la doi pași de metrou, și azi i-a cam reușit friptura și plăcinta. Era clar că invitația e ticluită de acasă, dar Serafim atât de tânjea după o atmosferă de bucătărie caldă, încât a acceptat cu bucurie.
Aici, Ana a dat lovitura: era ca în cașcavalul copilăriei apartamentul mic, strălucind de curățenie, cu miros de scorțișoară și vanilie, gazda aranjată fix în trening cât să-i scadă încă vreo câțiva ani, se agita isteț la bucătărie, mâncarea una și una, conversația degajată Pentru o clipă, Serafim își închipui că i-ar plăcea să rămână aici, la căldurică, fără umbre din urmă. Să înceapă o viață nouă.
A plecat pe la unu noaptea, cu promisiunea să meargă cu Ana la o expoziție la Muzeul Colecțiilor Private, apoi la un shopping de haine că nu se poate să-ți faci de râs doamna, iar sâmbătă era programat prânz la Ana acasă. De fapt, Ana ar fi preferat o plimbare la țară să i-arate căsuța de vară, dar fiica o rugase să ia nepoata de la școală pentru câteva ore. S-au decis să gătească toți trei acasă și să amâne escapada la vilă pe duminică.
Sâmbătă, Serafim a dat fuga la frizer, părea subit mai tinerel cu cinci ani, și-a tras o cămașă la carouri de vânător și blugi de-ăia moi, a luat flori și o ciocolată pentru nepoată, și dus a fost la Ana. Pe scară mirosea a rață friptă și a cozonac. Serafim s-a surprins mârâind un cântecel și zâmbind larg către oglinda liftului vechi.
Ana l-a întâmpinat parcă ieșise din film: veselă, drăgăstoasă, l-a condus rapid spre bucătărie. Unde-i nepoata? întreabă Serafim. Acum vine, e bosumflată, nu voia să iasă, stă-n dormitor!
Serafim, gospodar: pune florile în vază, desface o sticlă de vin și un suc pentru copilă, taie pâine, se așază la masă.
Să vă prezint, dom’ Serafim nepoțica mea, Liduța!
A văzut două coapte mari, obraji roz, niște pistrui orfani pe nasul cârn și niște degețele grăsuțe care-și rodeau ostentativ unghia mare. Liduța îl privea cu neîncredere, roasă de emoție.
Să nu mor aici de inimă, a gândit Serafim și ieși în grabă din camerăSerafim a înghețat cu felia de pâine în mâini, neștiind dacă să râdă sau să plângă. O clipă, sufletul îi hurui ca o roată veche care-și aduce aminte mersul. Fetița, bosumflată, îl țintea pe sub sprâncene cu o privire curioasă, de parcă încerca să-i citească gândurile scrise pe față. Avea aceleași mâini stângace, aceiași pistrui naivi de care râdea cândva Liduța lui. O emoție caldă, ca un val blând, i-a înmuiat pieptul.
Bună, Liduța, zise el blând, și numele i s-a așezat pe buze ca o rugăciune.
Fetița a fremătat, s-a bâlbâit puțin și s-a ascuns după mâneca puloverului, dar Ana a zâmbit complice și a împins farfuria cu plăcinte între ei.
Nu-i așa că ai chef de povești? a întrebat Ana.
Liduța n-a răspuns pe loc, dar și-a lăsat cumințel degetele pe masă și a prins să-și îndrepte spatele, cu nasul spre mirosul de cozonac și scorțișoară. Serafim și-a mușcat buza: universul îi trimisese, parcă, răspunsul la toată durerea, chituit sub nume de copil și ochi mirați. Pentru o clipă, a văzut în jurul mesei familia lui pierdută două fete, râsetele, chipul Liduței bătrânicioase, cana de ceai uitată pe farfurioară.
A tras aer în piept, a ridicat cana:
Hai să ne spunem fiecare ce visăm să facem anul ăsta!
Liduța a ciulit urechile, Ana a râs scurt și a rostit prima: vrea să vadă marea iarna. Liduța a bombănit, dar a rostit, roșie toată: să învețe să cânte la pian și, dacă poate, să colinde iarna ca bunica ei.
Serafim a lăsat tăcerea să plutească, apoi, privind peste spatele copilăriei, a spus:
Eu vreau să gătesc duminica pentru cineva care să-mi mănânce colțunașii fără să strâmbe din nas. Și să învăț din nou să râd.
Ana i-a pus mâna pe umăr, Liduța i-a oferit o jumătate timidă de zâmbet, iar în bucătărie s-a așternut un sentiment ciudat de început ca și cum, din toate singurătățile lumii, se poate scobi totuși lumină, dacă găsești cui să-i dai o felie caldă de cozonac și o poveste nouă.
Și, în seara aceea, când au pornit pianul vechi și au cântat toți trei, Serafim a înțeles brusc: viața nu dă instrucțiuni de folosire dar, uneori, trimite pe lume o Liduță nouă, cu degețele grăsuțe, ca să-ți amintească de unde să te apuci de trăit.
