LIDUȚA
M-am uitat cu atenție la pantalonii ăia și la cămașa de pe umeraș și nervos le-am aruncat din nou pe fotoliu. Cum să merg așa? Pantalonii șifonați, fără dungă, lucioși pe fund, și parcă și mai largi de când am dat jos vreo cinci kilograme, că atârnă ca pe gard. Despre cămașă nici nu mai zic era bleu cândva, acum e vărgată de spălări, manșetele s-au făcut zdrențe, gulerul s-a muiat, rușine să ies așa! Nici la magazinul sătesc nu m-ar fi lăsat Liduța în așa hal, da uite că eu mă duc așa la facultate, să predau la profesori.
Nu am fost niciodată priceput cu hainele, dar mereu am arătat nu doar îngrijit, ci chiar șic. Acum nu mai e cazul. Nici nu băgam de seamă înainte când apăreau haine noi, costume, paltoane, cravate, șepci și pantofi de firmă, era destul să bag mâna în șifonier sau să-i spun Liduței că trebuie să fiu pus la punct, și gata…
Of, Liduță Ce te-a apucat? Nu m-am așteptat la trădarea asta! Și era și mai tânără cu aproape zece ani, nu suferea de nimic grav, nici de data asta nu părea nimic serios. Trei zile cu febră, o tuse sâcâitoare. N-ar fi mers la doctor, doar ceaiurile ei de plante ar fi băut, dar trebuia să-și facă fișa medicală la școală înainte de începerea noului an. Așa că a mers cu celelalte profesoare la policlinica din sector.
Totul părea formalitate, dar chiar de acolo au trimis-o direct la spital și de acolo s-a învârtit totul ca într-un vis rău. La sfârșit de an s-a și sfârșit cu totul. Am priceput cu mintea ce s-a întâmplat, dar m-am necăjit pe policlinica aia ca și cum ea ar fi ucis-o, deși tot acolo i-au depistat nenorocirea… Parcă eram un copil care, dacă a început de la ei, atunci ei și sunt de vină.
Cu Liduța m-am cunoscut pe vremea când eram doctorand în anul doi și țineam seminarii la analiză iar Liduța, anul întâi, era printre studentele mele. Parcă nici nu-mi vine să cred cum am remarcat-o! Îmi plăceau fete gălăgioase, în centrul atenției, iar ea era o copilă cu obrajii roșii de ger, pistrui și degete mici, dolofane, cu unghii roase și pete de cerneală. M-au înduioșat mâinile alea nici nu mi-am dat seama când m-am atașat și am început s-o conduc acasă, să stau cu ea și cu bunica ei să facem colțunași. De acolo nu mai era decât un pas până să ne căsătorim. Și chiar dacă în următorii patruzeci de ani Liduța s-a dublat, și-a tăiat codițele, fuma două pachete pe zi și a ajuns directoare adjunctă la școala de mate, eu tot la degețelele ei copilărești mă uitam și nu aș fi vrut pe altcineva.
Viața cu Liduța n-a fost idilă. Patruzeci de ani cu de toate. Am avut și eu păcate față de ea, nu doar multe și mărunte, ci și două majore când am plecat de acasă. Și ea, la rândul ei, mi-a întors-o: trei ani a avut o aventură cu directorul fabricii care sponsoriza școala. Dar am avut două fete, ancorele care au ținut corabia familiei pe linia de plutire în vreme de furtuni.
Nici pentru asta nu-i drept: întâi am fost săraci, trăiam înghesuiți, apoi fetele mici nu ne dădeau timp de nimic, numai alergătură între școala de muzică, lecții de pictură, școala normală, patinaj și bolile copilărești. Iar acum, când avem apartament mare, fetele stau la casele lor și ne aduc nepoții doar la sărbători, când am putea trăi tihnit… uite că Liduța a ales să plece și nici un manual de instrucțiuni nu mi-a lăsat!
Nici nu mi-am dat seama de la început ce s-a întâmplat cu adevărat. Chiar și la parastas am stat de parcă m-aș fi aflat la vreo aniversare, nu la o pomenire au remarcat și rudele și vecinii, și au tras concluzia că nu-mi e mare jalea și nu merit cine știe ce compasiune. Dar, vai, nu era așa! Doar că m-a lovit pe bune abia peste vreo trei luni, când a venit primăvara. Și m-am posomorât de tot, slăbisem mult și nu mai suportam să fiu singur în casă.
Să mă apropii de fete nici vorbă: una umbla să salveze delfini cu ecologiștii, când în Delta Dunării, când peste hotare, iar cealaltă, mutată la familia soțului, prin toată ființa absorbită de copil și bietul tată nu încăpea deloc în arhitectura vieții lor. Așa că m-am pus pe umblat pe la prieteni.
Nu-i vizitam mai bine zis mă duceam la ei dis-de-dimineață, mâncam fără rușine, adormeam în fotoliu, beam ceai și mâncam biscuiți până adormeam cu firimituri pe cămașa ponosită și pe fața de masă, și stăteam așteptând să treacă timpul, până era de prost gust să mai rămân, că apoi să iau drumul înapoi și a doua zi să revin.
Acasă nici nu găteam, deși patruzeci de ani eu am fost bucătarul, dar pentru mine singur nu mai aveam chef de nimic. Am căzut de tot, m-am uscat, am îmbătrânit brusc, de au început prietenii să tragă semne de alarmă și s-au pus pe ideea să mă însoare repede.
Și uite-mă iar în drum spre teatru cu vreo doamnă Aneta Constantinescu. Nu va ieși nimic, știu. Cu Liduța mergeam la teatru rareori, și atunci pentru ea, nu pentru mine; mi se părea totul fals, plictisitor și fără sare. Dar Liduța se lumina toată când era la teatru, aduna programelele, îmi povestea și mă imbuna, așa că nu refuzam.
Acum însă prietenii, convinși că-mi fac un bine, mă agață de braț și mă trimit la spectacole cu femei străine, să stau trei ceasuri în haine bune dar incomode, învăluit în parfumuri străine și visând să mă întorc acasă la perna care miroase, poate doar în mintea mea, a Liduța. Dar nu vreau să-i supăr, așa că mă duc, deși în suflet nu știu la ce bun să mai țin așa viață.
Azi, Aneta Constantinescu s-a dovedit o femeie surprinzător de tânără și chiar simpatică. Mi-a părut că, cu zece ani în urmă, aș fi întors capul după ea. Era cu cincisprezece ani mai mică decât mine, micuță, îngrijită, inteligentă și manierată.
Pe lângă ea, eu mă simțeam de două ori mai bătrân și jupuit. Dar oricum, dădea semne clare că vrea să ne mai vedem, deja făcea planuri pentru weekend. Și piesa nici nu a fost rea, ba chiar a avut și avantajul că a fost scurtă și fără pauză. După regulă, ar fi trebuit s-o invit la o cofetărie, după ce n-am reușit să terminăm teatrul cu bufetul aferent. Dar și aici norocul a ținut cu mine.
Aneta a zis că stă aproape de teatru, chiar lângă metrou, că azi i-a ieșit tare friptura și prăjitura și m-ar pofti la cină cu ea. Era clar că se pregătise dinainte, dar dorul de o atmosferă caldă de bucătărie m-a făcut să accept fără să mă formalizez.
La ea am găsit ordine, miros de scorțișoară și vanilie, ca în prăvăliile de dulciuri din copilărie, gazda, cât a lipsit două minute, s-a îmbrăcat într-un trening modern care o făcea și mai tânără, se mișca iute la bucătărie, servea cu iscusință și vorbea lejer. Am avut o clipă un gând: ce-ar fi dacă aici, în casa asta de poveste, aș începe o viață nouă, să nu mă mai apese trecutul și să uit de singurătate?
Am plecat târziu spre casă. Urma să mergem împreună la expoziție la Muzeul Colecțiilor, apoi să-mi reînnoim garderoba, că nu se cuvine să mă fac de râs cu o doamnă sâmbătă urma să iau masa la Aneta acasă. Ea ar fi vrut să ieșim la o casă de la țară, dar fiica o rugase să ia nepoata de la școală, așa că am stabilit să luăm masa acasă cu nepoata, iar casa de la țară am amânat-o pe duminică.
Sâmbătă, de dimineață, am dat o fugă la frizer, m-am întinerit cu vreo cinci ani, am tras pe mine o cămașă nouă în carouri și blugi de catifea, am cumpărat flori și ciocolată pentru fată și am pornit spre Aneta. De pe palier mirosea deja a rață friptă și a plăcinte, și fără să vreau am început să fredonez ceva vesel și să zâmbesc la reflexia din oglinda liftului vechi.
Anețica m-a întâmpinat cu zâmbet larg, m-a tras direct la masă.
Și unde-i nepoata? am întrebat.
Acuș o chem; e supărată, nu vrea să iasă, stă în dormitor.
Eu, ca la mine acasă, am pus florile în vază, am deschis o sticlă de vin și un suc pentru fată, am tăiat pâine și m-am așezat la masă.
Să vă prezint, domnule Sergiu! Ea e nepoata mea, Liduța!
Am văzut niște ochi mari, transparenți, obraji roz, câteva pistrui pe nasul borcănat. Liduța se uita neîncrezătoare la mine și-și roaia, de emoție, unghia de la degetul mare.
Să nu cazi mort chiar aici, să nu cazi… mi-a trecut prin cap și am ieșit grăbit din cameră, ca și cum aș fi putut fugi de amintirea cea mai dragă.
Viața mi-a dat o lecție nemaipomenită: oricât de tare te-ai răzvrăti, amintirile și dorurile tot găsesc o cale să te ajungă din urmă, dar dacă deschizi o ușă nouă, s-ar putea să nu știi niciodată cine sau ce te așteaptă dincolo.
