Mihai, încă trăiesc: poveste de iubire și speranță pe malul Mării
Mihai, să știi că încă sunt vie. Ea se apropie agale de el prin apă. Promite-mi un lucru: să nu mă îngropi înainte de vreme.
Mihai, uită-te la splendoarea asta! a exclamat Catinca, cu pielea sărutată de soare și ochii sclipitori de poftă de viață, largă la brațe de parcă voia să ia la piept toată Marea Neagră.
Codițele ei castanii, ciufulite și îmbăiate în soare, dansau în vânt. Ți-am zis eu că luna asta va fi cea mai tare din viața noastră!
De partea lui, Mihai, sprijinit în nisipul moale de la Eforie, își îndreptă pălăria de paie peste frunte și încerca să zâmbească în timp ce inima îi sărea peste bătăi de griji. Îi era imposibil să ignore gândul că asta ar putea fi ultima șansă la fericirea pierdută.
Așa e, Catinca, luna asta va fi memorabilă i-a răspuns, forțându-se să sune ușor. Tu mereu ai avut dreptate, să știi.
Totuși, în el răsuna neplăcut ecoul medicului din urmă cu două luni: Cancer, stadiu avansat. Două-trei luni, poate. De aceea ajunseseră acum aici pe țărmul mării, fiindcă Catinca decisese că nu vrea să stea și să numere zile, ci să trăiască.
Hai la înot! îi râse în ochi Catinca, trăgându-l de mână. Nu fi posac, Mihai! Ții minte cînd săream la bunica-n Bistrița? Și tu te temeai că-ți fură apa chiloții!
Mihai izbucni în râs și, pentru o clipă, necazul dispăru. Catinca știa mereu să-l scoată din ceața gândurilor sumbre.
Nu mi-era frică, ci eram doar grijuliu, glumi el. Hai, dar dacă mă înghite un chefal, să știi că tu porți vina!
Râzând ca doi liceeni zbanghii, au alergat spre spumă. Catinca se zbenguía printre valuri, în timp ce Mihai o privea cu sufletul la gură, copleșit până la durere de dragostea pentru ea. Pierderea părea imposibilă, dar și terifiantă.
Dragostea te ține în viață chiar și când timpul e potrivnic.
Povestea lor începe în clasa a zecea, într-un orășel de provincie cu nume de pe malul Prutului, unde toți știau totul despre toți. Catinca apăruse la liceu ca o cometă fată nouă, cu zâmbet larg și plete castanii care puteau înmuia și piatra cu inima de gheață.
Venea cu ai ei din satul de lângă, și imediat a devenit sufletul clasei. Mihai, tipul înalt și puțin stângaci cu un roman sub braț, nu credea să primească vreo privire din partea ei. Dar, la discoteca școlii, prinde curaj și o invită la dans.
Ești altfel, i-a spus Catinca, privindu-l în ochi. Nu te străduiești să impresionezi pe nimeni.
Nu ți-e teamă că te calc pe picioare? i-a șoptit el, iar ea s-a apucat de râs și așa s-au făcut prieteni la cataramă.
După liceu, Mihai a ajuns la Chișinău la Politehnică, Catinca la București, la Litere. Schimbau scrisori lungi, așteptând vacanțele să se revadă. Distanța le-a împletit dragostea și mai strâns.
La 22 de ani, cu diplomele proaspete, și-au jurat credință la primăria din sat, la o nuntă mică în Căminul Cultural, decorat cu flori de plastic și melodiile lui Nicu Alifantis pe fundal. Fericirea lor era atât de verde, încât n-aveau ochi pentru mărunțișuri.
A urmat viața de zi cu zi, cu bune și cu rele. S-au tot mutat cu chirie, mereu pe fugă între două slujbe, visând la casa și la cafeneaua lor. Oboseala și măruntele nevoi au adus certuri.
Se certau pe prostii: cine spală vasele, cine uită de întreținere. O dată, Mihai, sătul, trânti ușa după el:
Poate ne-ar fi mai bine separat!
Catinca s-a așezat pe canapea, tăcută. După o vreme, a rostit:
Mihai, te iubesc prea mult ca să dau cu piciorul. Hai să încercăm altfel.
Și-au stabilit o zi pe săptămână doar pentru ei: fără muncă, fără telefoane, fără nervi. Ieșeau la plimbare, beau ceai pe balcon și își aminteau tinerețea. Așa dragostea le-a înverzit din nou, ca o grădină după ger.
Cinci ani mai târziu, au cumpărat casă cu livadă și-au deschis cafenea. Repede au apărut gemenele Ilinca și Smaranda, aducând bucurie și tămbălău cât să clatine casa. Catinca, mamă exemplară, răbdătoare, cu povești de seară la pachet. Mihai se minuna: “Ce noroc pe capul meu!”
Dar timpul s-a grăbit. Fetele au crescut și-au plecat la facultate, casa rămânând tăcută. Mihai și Catinca s-au aruncat iar cu capul în muncă, deschizând chiar și o a doua cafenea, muncind aproape noaptea și ziua. Până într-o zi, când, din senin, Catinca s-a făcut albă ca varul și a căzut.
Catinca! Catinca, trezește-te! o scutura Mihai disperat, până a sosit Salvarea. La spital, verdictul a fost că-i prea obosită. Catinca, ca întotdeauna: Trecătoare, Mihai! N-ai de ce să-ți faci griji.
A doua zi iar a căzut. Doctorul, cu ochii în pământ: cancer, fără operație, două luni.
Mihai, să nu chemi fetele. Nu vreau să mă vadă așa. Vreau la mare, Mihai. Ții minte visul nostru? Să stăm pe plajă, să bem un cocktail, să dansăm sub clar de lună. Hai să-l trăim acum.
N-a putut să refuze. Dacă asta era ultima dorință… urma să i-o împlinească.
Mihai, te-ai dus cu gândul? l-a trezit din reverie o palmă de apă de la Catinca. Hei! Nu mă lăsa cu ochii-n soare!
Sunt aici, s-a forțat să zâmbească, strecurându-se sub apă să-i ascundă lacrimile. Îmi aminteam cum m-ai păcălit aseară la cărți!
Vezi să nu adormi! a râs ea, cu un clinchet de-ți mergea la suflet. Mergem diseară la restaurantul cu lăutari? Să dansez până mi se rup sandalele!
Ești sigură că poți? Poate ar fi mai bine să-ți iei o pauză, a încercat Mihai, dând vina pe grijă; dar Catinca ura să tot audă de boală.
Mihai, eu trăiesc și vreau să trăiesc! a spus apăsat. Promite-mi că n-ai să mă îngropi înainte de vreme. Promite-mi!
Promit, a rostit el, și s-au îmbrățișat în apa caldă, ca niște îndrăgostiți certați cu sorții.
Versiunea scurtă: Dragostea și încrederea mută și munții, ba chiar și bolile cele mai crunte.
Luna de la Mare a fost cât un vis frumos: plimbări pe faleza din Constanța, răcoritoare, dans sub stele pe muzica unui taraf local. Catinca a înflorit: obraji rozalii și ochi scânteietori. Mihai începea să se întrebe, jucăuș: n-avea doctorul miopie? Minune ori ce?
Într-o seară, pe balconul hotelului de la Neptun, Catinca i-a spus:
Mihai, nu mi-e frică. Și dacă asta e tot, eu sunt fericită. Îi am pe tine, pe fete, apusul ăsta. Am avut o viață minunată.
Nu mai spune asta, glasul lui Mihai se frânse. O să dansezi și la nunțile nepoților noștri, să fie clar.
Ea a zâmbit și i-a strâns mâna.
Întorși acasă, la insistența Catincăi au refăcut investigațiile. Mihai tremura tot de emoție, așteptând rezultatele, mai ceva ca la bac. Medicul, studiat radiografiile și a zis, uimit:
Parcă e poveste. Tumora aproape a dispărut. Se întâmplă foarte rar, dar corpul dvs., doamnă Catinca, a dat dovadă de o forță ieșită din comun.
Mihai clipi dezorientat între doctor și Catinca. Ea plângea de fericire. S-au îmbrățișat acolo, iar doctorul, jenant, a ieșit pe furiș.
Mihai, marea asta ne-a vindecat, a șoptit ea. Dragostea noastră ne-a salvat.
Tu m-ai salvat mereu… i-a șoptit.
S-au întors la viața lor cu cafeneaua și prietenii, cu speranțe noi. Catinca a mai luat câteva pastile, dar boala s-a tras înapoi. Fetele au aflat și s-au întors acasă casa s-a umplut iarăși de chicote și viață.
Uitându-se la Catinca, Mihai gândea: Cât am fost de orb când eram tânăr. Ea, cu o privire poznașă, a prins aluzia:
Mihai, nu te mai lăsa pradă amintirilor! Mai bine fă-ne niște clătite din alea faimoase, că am uitat deja ce gust aveau!
El le-a pregătit, mâncându-le pe prispă în timp ce soarele apunea. Știau: cât timp sunt împreună, nicio furtună nu-i poate doborî.
Aceasta e o poveste despre iubire, speranță și forță sufletească, care ne amintește că și în zilele cele mai negre există lumina unui miracol. Catinca și Mihai au arătat că uneori, simpla credință poate face minuni.
