Radu Mocanu crește fără tată. De fapt, tatăl său a existat, dar când Radu avea doar 4 ani, acesta a pierit. Dumitru Mocanu, care lucra la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, a murit în timpul unei intervenții pentru salvarea victimelor unui cutremur într-o țară asiatică. Odată cu el a murit și Azor, ciobănescul german pe care Dumitru îl crescuse din pui.
Mama lui Radu, Doina, a rămas văduvă și nu și-a mai refăcut viața, dedicându-se doar creșterii fiului ei. La 14 ani, Radu s-a înscris la un club de dresaj canin pentru copii. Doina i-a aprobat decizia, deși în sufletul ei se temea că băiatul ar putea urma același drum periculos ca al tatălui său. La 16 ani, Radu a adus acasă un cățel ciobănesc german și mult timp nu reușea să-i găsească nume.
Într-o zi, ajungând de la liceu, l-a auzit pe mama lui spunându-i cățelului:
Vai, năzdrăvanule al meu, iar ai făcut vreo boacănă, prăpăditule!
Băiatul a zâmbit. Când era mic și venea acasă plin de noroi sau se urca pe unde nu trebuia, mama oftează și îi spunea aceleași cuvinte. Radu a intrat în cameră și, râzând, a spus:
Ei, iată și numele! O să-l cheme Năzdrăvan.
În doi ani, Năzdrăvan a crescut și s-a transformat într-un câine de serviciu impunător, ascultător și frumos. Radu era mândru atât de el, cât și de abilitățile patrupedului. A venit timpul să meargă în armată, iar Radu a depus o cerere la Centrul Militar, iar apoi la Statul Major, pentru a pleca la serviciu militar împreună cu câinele. În secret față de mama sa, îl antrena zilnic pe Năzdrăvan pentru serviciu. Împreună au fost trimiși la un centru de instrucție, unde timp de trei luni au dovedit că sunt o echipă de neînlocuit.
După terminarea instruirii, amândoi au fost repartizați la granița Moldovei cu Ucraina. Acolo, la unitate, au fost întâmpinați cu căldură, și repede li s-a dus vestea Năzdrăvan și Mocanu. Când ieșeau în patrulare, soldații zâmbeau: Au plecat Năzdrăvan și Mocanu în misiune!
Totul decurgea în mod normal, până într-o noapte, când în timpul unui patrulaj s-a produs o nenorocire. Incidentul cu infractori s-a soldat cu un schimb de focuri un soldat rănit, altul decedat, iar Radu dispărut fără urmă.
Și Năzdrăvan a fost rănit. Alarmată, unitatea militară a căutat zile în șir, dar fără rezultat. S-a pornit căutarea la nivelul ambelor țări, timp de o lună, însă nu s-a găsit nicio urmă a lui Radu.
Cu vestea tristă, un ofițer din cadrul Centrului Militar a venit acasă la Doina, aducându-l și pe Năzdrăvan. Câinele se refăcuse după rana primită, dar șchiopăta serios la o labă din față.
În timp ce ofițerul povestea, femeia plângea încet, mângâind capul câinelui, care se lipise de piciorul ei, cu capul pe genunchi. Ofițerul spunea ceva despre speranță, minuni și continuarea căutărilor, dar Doina nu-l mai asculta. Îi privea ochii câinelui și murmura:
Vai, năzdrăvanul meu…
Din acea zi, în parcul din oraș, trecătorii îi vedeau de două ori pe zi: dimineața și seara. O femeie de vârstă mijlocie plimba pe alei un ciobănesc german ce șchiopăta. În ei era atâta liniște, demnitate și o noblețe ascunsă, încât oamenii se întorceau să-i privească. Parcă simțeau toți că între ei nu era doar relația clasică om-câine, ci ceva mai adânc.
Doina îi dădea comenzi cu voce calmă și vorbea mult cu patrupedul. Câinele, la rândul lui, asculta atent și nu lătra niciodată.
Năzdrăvane, azi facem plăcinte cu ciuperci și varză. Aluatul e deja dospit. Mâine e sărbătoare, mergem la râu să te bălăcești.
Trece un an. Ofițerii centrului militar vin din nou la Doina acasă. Au adus câteva alimente și mâncare pentru câine. I-au explicat blând că, dacă într-un an nu apare nici o veste despre Radu, va putea fi declarat mort.
Femeia i-a ascultat, le-a mulțumit politicos, apoi, cu un zâmbet ciudat, le-a închis ușa în urmă.
Nu-l asculta, Năzdrăvane. Radu e viu, simt asta.
Într-o zi, la ușa apartamentului sună un tânăr necunoscut. Doina e luată prin surprindere, dar Năzdrăvan nu latră, ci dă vesel din coadă.
Bună ziua, doamnă Doina. Sunt Vlad Rotaru, am fost coleg cu Radu în armată… Bună, Năzdrăvane, te-ai prins cine sunt, ha? spune băiatul zâmbind câinelui.
Au stat de vorbă până seara târziu. Vlad a povestit despre misiuni, Doina i-a dat ceai și prăjituri, i-a arătat poze cu Radu copil și au râs de momente haioase.
La un moment dat, însă, Vlad a luat o față serioasă și, încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu pară nebun, a spus:
Doamnă Doina, să nu mă luați drept un om ciudat…
Ce s-a întâmplat, Vlad?
Radu m-a rugat, în vis, să vă spun că se va întoarce acasă.
Femeia oftează, își pune mâna la gură, lacrimile îi curg pe obraji. Năzdrăvan se ridică din pat, vine la Vlad și îi pune botul pe genunchi, apoi latră scurt.
Nu vă îngrijorați Nu l-am văzut pe Radu, nu știu unde se află, dar… în urmă cu două săptămâni mi-a apărut în vis și m-a rugat să vin să vă spun asta.
Doina plânge fără să se jeneze, iar Năzdrăvan îi linge mâna. Vlad stă liniștit, nu vrea să întrerupă clipa lor încărcată de speranță. El știe că un vis nu este o dovadă a unui miracol, dar nici n-ar fi putut să nu vină, să nu-i transmită mesajul.
Mai trece încă un an lung. Și iarăși, în fiecare zi, femeia cu câinele ei ciobănesc, care șchiopăta, merg prin parc și vorbesc între ei, fără a observa pe altcineva.
Era o toamnă aurie. Razele soarelui trec printre frunzele rare, colorând fețele trecătorilor. La capăt de alee, Doina și Năzdrăvan se întorc, iar din cealaltă parte li se apropie o siluetă de bărbat înalt, înveșmântat parcă într-o mantie de soare, făcând pași rari și șchiopătând.
Năzdrăvan se oprește brusc, începe să mârâie subțire și sare în față. Doina dă drumul lesei, iar câinele, uitând de durere, aleargă nebunește spre omul pe care îl aștepta demult.
Femeia stă locului, cu mâinile lăsate în jos și plânge. Iar departe, pe alee, se îmbrățișează Radu și Năzdrăvan…
