Ionel Bratu a crescut fără tată. Sau, mai bine zis, tatăl lui a fost, dar când băiatul a împlinit patru ani, acesta a murit.
Tatăl lui Ionel, Bratu Mihai, era salvator la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, un om cu suflet mare și puternic. Și-a dat viața în timpul unei misiuni, înlăturând dărâmăturile după un cutremur produs într-o țară îndepărtată din Asia. Odată cu Mihai, a murit și Rosu, ciobănescul german pe care îl crescuse din pui și-i era camarad nedespărțit.
Mama lui Ionel, Vasilica, rămasă văduvă de tânără, nu s-a mai măritat niciodată și și-a crescut băiatul singură, cu toată durerea și gingășia unei mame din Bălți.
Când a ajuns la paisprezece ani, Ionel s-a înscris la cercul de dresaj canin la Clubul Chinologic din oraș. Vasilica i-a aprobat decizia, însă undeva, în suflet, îi bătea o grijă surdă că băiatul urma să calce pe urmele tatălui său și să-și lege viața de o meserie primejdioasă.
La șaisprezece ani, Ionel a adus acasă un pui de ciobănesc german și mult timp nu a reușit să-i găsească un nume potrivit. Într-o zi, întors de la liceu, a surprins-o pe mama vorbind cu puiul:
Of, jivină mică, ce ai mai năzdrăvit iară? Ești un adevărat Zmeu!
Băiatul a zâmbit. Din copilărie, de fiecare dată când venea murdar de la joacă sau făcea vreo boacănă, Vasilica ofta și-i spunea aceleași cuvinte. A intrat râzând în odaie:
Gata, i s-a găsit nume! Așa să-i și rămână Zmeu.
În doi ani, Zmeu s-a transformat într-un câine frumos, puternic și dresat exemplar. Ionel se mândrea cu talentul câinelui și cu pasiunea sa.
A venit vremea stagiului militar. Ionel a cerut la comisariatul militar să meargă la armată împreună cu Zmeu. În ascuns, își antrena câinele pentru această misiune, visând să treacă cu succes examenul de admitere. Au fost trimiși amândoi la centru de instrucție din Tighina, unde trei luni au dovedit că sunt pregătiți pentru a sluji împreună.
După terminarea școlii, au fost trimiși la granița din sud, pe Prut. Au fost primiți cu căldură la punctul de frontieră, iar toți le spuneau Zmeu și Bratu. Când plecau în patrulare, soldații glumeau:
Iarăși pleacă Zmeu și Bratu la treabă!
Viața în armată se scurgea normal până într-o noapte când, la o verificare de rutină, s-a iscat o confruntare cu niște contrabandiști. A izbucnit un schimb de focuri, în care un soldat a fost rănit, altul a căzut, iar Ionel a dispărut fără urmă. Zmeu fusese și el rănit.
Îngrijorarea s-a lăsat peste garnizoană. Timp de o lună de zile, întreaga conducere militară din ambele țări a căutat soldatașul pierdut, însă fără izbândă.
Cu vestea grea a venit acasă un ofițer din comisariat. Nu era singur, îl adusese cu sine pe Zmeu, vindecat pe jumătate dar șchiop pe lăbuța din față. Ascultând povestea ofițerului, Vasilica a lăcrimat tăcută, mângâind capul lui Zmeu, care se ghemuise la picioarele ei, cu botul pe genunchi. Militarul a mai spus ceva despre speranță și despre minuni, dar femeia nu îl mai asculta. Privea în ochii câinelui și murmura:
Of, jivina mea dragă…
Din ziua aceea, în fiecare dimineață și seară, oamenii din parcul central îi vedeau pe cei doi: femeia ce-și plimba încet ciobănescul șchiop, vorbindu-i întruna. În mersul lor liniștit se simțea atâta demnitate și duioșie încât trecătorii se opreau să privească. Toți simțeau, chiar și fără să știe povestea, că legătura dintre ei e mult mai adâncă decât între om și animal.
Vasilica îi vorbea liniștit, iar Zmeu asculta fără să latre, privind-o atent.
Zmeule, azi coacem plăcinte cu hribi și varză. Opăresc aluatul până vine răsăritul. Iar mâine, că-i zi liberă, mergem la Nistru să vezi cum miroase apăra pe mal.
Un an a trecut astfel. Din nou au venit oameni de la Comisariat au adus ajutor, câteva alimente, hrană pentru Zmeu. I-au spus că dacă nici peste un an nu vor avea vești despre Ionel, îl pot declara mort. Femeia a ascultat răbdătoare, le-a mulțumit și a închis ușa cu un zâmbet ciudat.
Tu să nu-i asculți, Zmeule. Ionel e viu, îl simt.
Într-o seară, soneria a scos-o din gânduri. Un tânăr necunoscut stătea în prag. Zmeu l-a mirosit, apoi a dat din coadă.
Sărut mâna, doamnă Vasilica, mă numesc Nicolae Pavlov, am slujit cu fiul dumneavoastră, a rostit repede, temător, salut, Zmeule, te țin minte, obraznic mai ești, a adăugat zâmbind spre câine.
Au stat la povești până la ceas târziu. Nicolae îi povestea despre vremurile din armată, Vasilica îi servea ceai cu biscuiți și îi arăta poze cu Ionel de mic, rememorând clipuri hazlii.
Dintr-o dată, Nicolae a tăcut. Ori ce-l frământa, îl apăsa tare:
Doamnă Vasilica, să nu mă credeți nebun dar Ionel m-a rugat să vă spun că sigur va reveni acasă.
Vasilica a dus mâna la gură și a izbucnit în plâns. Zmeu a venit lângă Nicolae și a lătrat o dată, scurt.
Să nu vă neliniștiți, nu l-am văzut pe Ionel, nu știu unde e Dar cu două săptămâni în urmă, mi-a apărut în vis și m-a rugat să vă spun asta.
Ea plângea, fără să se sfiască, iar Zmeu îi linge mâna. Nicolae stătea nemișcat, nevrând să tulbure întâiul licăr de fericire reapărut în acea casă. Și-a dat seama că visul nu aduce certitudini, dar nu putea să nu vină să aducă vorba, așa cum promisese.
A mai trecut încă un lung an. Iar parcul îi găzduia aproape zilnic femeia și ciobănescul ei, pierduți pe aleile pline de frunze aurii, vorbind între ei ca un singur suflet.
Era o toamnă care se înălța pe sub crengile galbene, cu soare leneș ce pieptăna fețele trecătorilor. Pe când au ajuns la capătul aleii și s-au întors, de la celălalt capăt se apropia silueta unui bărbat înalt, cufundată în lumină, pășind șchiopătat dar din ce în ce mai repede.
Zmeu s-a oprit brusc, a scâncit subțire și s-a smuls din lesă. Simțind libertatea, uitând de răni, s-a repezit către cel pe care îl așteptase atâta vreme.
Vasilica a rămas încremenită, cu mâinile căzute, plângând. Iar acolo, la depărtare, sub razele blânde ale amintirii, Zmeu și Ionel, fiii dorului ei, se îngemănau într-o îmbrățișare ce nu cerea cuvinte.
