Radu, eu încă sunt aici: o poveste de dragoste și speranță la malul Mării Negre
Radu, încă trăiesc. Ea s-a apropiat încet-încet. Promite-mi ceva: să nu mă plângi înainte de vreme.
Radu, privește ce frumusețe! a strigat cu uimire Dorina, cu pielea arămie de soare și ochii plini de viață. Cu brațele larg deschise, parcă voia să îmbrățișeze întreg Marea Neagră.
Buclele ei castanii, atinse de strălucirea soarelui, dansau jucăușe în vânt. Ți-am spus eu că luna asta o să fie cea mai frumoasă din viața noastră!
Radu, stând lângă ea pe nisipul fin de la Eforie Sud, și-a aranjat pălăria de paie, zâmbind. Chiar dacă la suprafață părea liniștit, inima îi era strânsă de griji. Gândul că poate asta e ultima șansă de a recupera ceea ce au pierdut nu îi dădea pace.
Ai dreptate, Dori, sigur că va fi cea mai frumoasă a zis el, încercând să pară lipsit de griji. Mereu ai știut tu mai bine.
Dar cuvintele medicului i-au rămas în minte: Cancer, în stadiu avansat, două – trei luni. De asta au venit aici, la malul mării, căci Dorina a vrut să trăiască, nu să se lase doborâtă.
Hai să facem o baie? l-a apucat ea entuziasmată de mână. Nu te mai întrista, Radu! Ții minte când, pe vremea liceului, săream în Prut la bunici? Ție ți-era frică să nu ți se ducă slipul pe apă!
Radu a râs cu poftă, uitând parcă de tot ce-l apăsa. Dorina mereu știa cum să-i alunge norii.
Nu mi-era frică, doar eram prevăzător, a glumit el. Hai să fugim, dar dacă mă servește vreun rechin, să știi că e vina ta!
Au râs amândoi ca doi copii și s-au repezit în valuri. Dorina s-a jucat în apă și Radu n-o slăbea din ochi, cu inima lui plină de iubire dar și de teamă. Era atât de frumoasă… și simțea că pierderea ei ar fi un lucru de neimaginat.
Iubirea te face să speri, chiar când timpul îți e dușman.
Povestea lor începe clasic, în clasa a zecea, într-un oraș mic din Moldova, unde toată lumea știe pe toată lumea. Dorina a venit pe neașteptate la școală, ca o păpădie în vânt zâmbet larg, păr lung castaniu, privire care fărâmița orice inimă mai dură.
Familia ei se mutase din Bălți și, în scurt timp, a devenit centrul atenției. Radu, înalt, ușor stângaci, mereu cu o carte la el, nici nu visa că ar putea fi băgat în seamă. Dar, la balul de iarnă, a prins curaj să o invite la un blues.
Tu ești altfel, i-a spus ea, privindu-l direct în ochi. Nu forțezi, nu încerci să impresionezi.
Da nu ți-e frică să-ți calc pe picioare? a glumit el. Ea a râs și, din seara aia, s-au apropiat enorm.
După liceu, Radu s-a dus la Iași la Politehnică, iar Dorina a ales Literele la Chișinău.
Se scriau scrisori lungi, așteptau vacanțele să se revadă.
Depărtarea i-a făcut mai uniți.
După absolvire, la douăzeci și doi de ani, s-au căsătorit. Nunta simplă, la Casa de Cultură din oraș, cu trandafiri de plastic și sarmale, iar din boxe răsuna un mix cu Dan Spătaru. Erau atât de fericiți, că nici nu îi interesau detaliile.
A venit, însă, viața de zi cu zi, cu greutăți și bătaie de cap. Stăteau într-o garsonieră minusculă, lucrau pe unde apucau, visând la o casă a lor și la propria cafenea. Oboseala și lipsurile le-au adus certuri constante.
Se supărau din fleacuri: cine nu spală vasele, cine a uitat să plătească lumina. Odată, secat de nervi, Radu i-a trântit ușa:
Poate mai bine ne despărțim!
Dorina s-a așezat liniștită pe canapea, fără să spună nimic. Apoi, încet, a rostit:
Radule, te iubesc prea mult să renunț. Hai să încercăm să trăim altfel.
Așa că o zi pe săptămână o dedicau strict lor.
Fără muncă, fără telefoane, fără stres.
Ieșeau la plimbare, savurau cîte-un ceai pe balcon, povesteau amintiri din adolescență.
Așa, dragostea lor a înmugurit iar, ca o floare ce renaște după o iarnă grea.
După cinci ani, și-au luat casă cu o grădinuță și au deschis o mică cafenea. Au venit apoi fetițele Ancuța și Doinița, gemenele lor pline de energie, care au umplut totul cu gălăgie și zâmbete. Dorina era o mamă blândă, cu multă răbdare și povești la culcare. Radu se gândea deseori: Ce noroc pe mine…
Timpul însă trece. Fetele s-au făcut mari și au plecat la facultate, lăsând casa pustie. Ca să nu simtă golul, s-au aruncat iar în muncă. Au deschis a doua cafenea, mereu pe fugă, fără pauză. Și, într-o zi, Dorina s-a făcut brusc albă ca varul și a căzut la pământ.
Dorina! Dorina, trezește-te! Radu o scutura disperat, până a venit salvarea. La spital i s-a spus surmenaj, dar Dorina a dat din mână: Hai, Radule, doar un pic de oboseală. Revin eu.
A doua zi, însă, a căzut din nou. Medicul, evitând privirea, a rostit verdictul crunt: cancer, inoperabil, două luni.
Acasă, Dorina i-a spus calm:
Radu, să nu le chemi pe fete. N-am nevoie să mă vadă așa. Vreau să merg la mare. Ții minte ce visam mereu? Plajă, cocktailuri, să dansăm noaptea pe nisip. Hai să trăim asta acum.
El a vrut să se împotrivească, dar n-a putut. Dacă asta era ultima ei dorință, urma să i-o îndeplinească.
Radu, ai zburat cu gândul departe? L-a stropit Dorina cu un val, readucându-l pe pământ. Te văd, nu ești prezent!
Ba da, sunt aici, a zâmbit el, ascunzând ochii umezi, scufundându-se sub apă. Mă gândeam la cum m-ai învins ieri la cărți. Ce talent!
Fii atent! a râs ea, iar râsul i-a secat toate grijile. Seara asta mergem să dansăm la taverna cu muzică live? Vreau să dansez de nu mai pot!
Sigură că poți? N-ai vrea mai bine să te odihnești? spusese Radu, puțin stângaci, fiindcă Dorina nu suporta amintirea bolii.
Radu, trăiesc și vreau să simt că trăiesc! a spus ea hotărât. Promite-mi că nu mă plângi înainte de vreme. Promite.
Promit, a șoptit el, iar în valuri s-au cuprins, ca-ntr-o îmbrățișare de destin.
Punctul cheie: Dragostea și credința pot răsturna și cele mai cumplite boli.
Luna la mare a fost ca un vis cu soare: plimbări pe faleză, vată de zahăr, dansuri sub stele pe ritmuri de taraf local. Dorina a înflorit: obraji roz, ochi strălucitori. Radu se întreba, în sinea lui, dacă doctorii nu s-au înșelat. O fi, oare, un miracol?
Seara, pe balconul pensiunii, Dorina i-a zis liniștită:
Radule, nu mi-e frică. Chiar de-o fi sfârșitul, sunt fericită. Te am pe tine, pe fetele noastre și priveliștea asta de apus. N-am trăit degeaba.
Nu spune așa, vocea lui Radu tremura. O să dansezi la nunta nepoților noștri.
Ea i-a zâmbit larg și i-a strâns mâna cu putere.
Reveniți acasă, Dorina a insistat să repete analizele. Radu se temea ca de foc de ziua aceea, de teamă să nu fie prea târziu.
Doctorul însă, după multe investigații, cu greu își credea ochilor:
Aproape incredibil… Tumora a dat înapoi aproape complet. Așa ceva rar se vede. Organismul dvs. e de o voință rară, doamnă.
Radu privea când la doctor, când la Dorina, încă năuc. Dorina plângea de fericire. S-au îmbrățișat amândoi, acolo, iar medicul a ieșit discret din cabinet.
Radule, marea asta ne-a salvat, a șoptit ea.
Tu m-ai salvat pe mine, i-a răspuns el încet. Mereu ai făcut-o.
S-au întors la viața lor la cafenea, la vechii prieteni, la planuri noi. Dorina încă o lună a urmat tratamentul și boala s-a mai domolit. Fetele au aflat totul și s-au întors acasă casa iarăși era plină de voie-bună.
Privind-o pe Dorina, Radu s-a gândit: Ce orb am fost în tinerețe. Dar ea parcă i-a ghicit gândul și i-a aruncat cu ochiul:
Radule, nu te întrista. Mai bine fă niște clătite ca pe vremuri. Că am uitat ce bune erau!
Le-a făcut, și au mâncat amândoi pe terasă, privind apusul peste dealuri. Știau: cât sunt împreună, nici o furtună nu-i sperie.
Asta e o poveste despre iubire, speranță și puterea de a merge înainte. Dorina și Radu au arătat că, dacă ai credință și sprijin, se poate întâmpla orice minune.
