2 martie
De multe ori mă gândesc cât de ciudat a fost să cresc lângă tata, Cătălin, care nu a crezut niciodată că sunt cu adevărat fiica lui. Mama, Lenuța, lucra la magazinul din sat și mereu circulau vorbe că se închidea în spate cu bărbați străini. Probabil așa s-a născut și neîncrederea lui Cătălin în mine. Și de aici, un fel de răceală ciudată nu m-a iubit niciodată, nici el, nici pe urmă mama. Amândoi mă priveau ca pe un bob de nisip adus de vânt, străină în propria casă.
Singura persoană care m-a iubit cu adevărat a fost bunicul Grigore. Pe marginea satului, la liziera pădurii, stătea casa lui. Bunicul fusese pădurar un soi de om tăcut și cu gânduri grele, mereu în pădure după ciuperci, plante de leac ori iarna, cu resturi de mâncare pentru căprioare. Țăranii se uitau la el cu puțin respect și teamă; lumea spunea că dacă Grigore zice ceva, sigur se va întâmpla. Și totuși, la ierburi și leacuri toți veneau la el.
De când eram mică, tot la el am stat. Eram firavă, subțirică, mereu bolnavă Nici la noi, nici la tine în familie nu-i atâta slăbiciune!, bombănea tata. Parcă-i scăpată din palme, nu copil adevărat. Ura lui s-a întins și asupra mamei, iar eu am rămas tot mai mult la bunicul. Grigore avea răbdare, îmi povestea de plante și rădăcini, cum să le culeg fără să strici pământul și cum să vindeci oamenii. Țineam minte tot, aveam o sete de cunoaștere. Ori de câte ori mă întreba cineva ce vreau să mă fac, răspundeam: Vreau să vindec oameni! Dar Lenuța oftează mereu Nu am bani să te țin la școală, Iuliana! Iar bunicul zâmbea și mă liniștea: Lasă, nu suntem săraci. Dacă trebuie, vând și vaca, numai să-ți faci carte.
Despre moartea bunei, nici nu mai vorbesc. Trecuse mulți ani, bunicul rămăsese doar cu mine și cu pădurea. Când am intrat la liceul sanitar, l-am avut sprijin doar pe el și bursa mea. Ai mei nu mi-au dat niciun leu, nu și-au făcut griji, nu m-au întrebat nimic.
Îmi amintesc cum, într-o zi de iarnă, mama a venit la casa bunicului după ani de tăcere. Fratele meu, Alin, pierduse bani la barbut în Chișinău și avea nevoie de bani să-și plătească datoriile. Au venit, au bătut obrazul Tată, ajută-ne! Dar bunicul, pe cât de blând cu mine, pe atât de aspru cu ei: Ţi-ai adus aminte de mine doar la nevoie? Pentru Alin nu dau nimic, eu de nepoata mea am grijă! Mama a ieșit pe ușă alungându-ne din sufletul ei cu tot cu vorbele: Nu vă mai cunosc, nu mai am nici tată, nici fată! Mi s-a strâns inima.
Când bunicul s-a îmbolnăvit spre sfârșitul liceului, simțeam că vine sfârșitul unei epoci. Într-o seară mi-a spus c-a lăsat casa pe numele meu în testament. Să nu uiți niciodată, Iuliana, să ții focul aprins în casă. Numai așa rămâne viu acolo un suflet. Și acolo o să-ți găsești și norocul, ai să vezi! În casa asta, copilă, vei fi fericită. Și chiar am simțit că el știe mai mult despre mine decât știu eu.
Toamna aceea l-am perdut. Eram deja asistentă medicală la spitalul raional. În weekenduri veneam în sat, aprindeam soba, îmi făceam ceai și citeam. Bunicul lăsase atâta lemn, cât pentru câțiva ani buni.
Într-o seară geroasă de iarnă, când afară ningea cu fulgi mari și vântul bătea a pustiu, cineva a bătut la ușă. Era un tânăr pe care nu-l văzusem niciodată Bună seara, mă scuzați, mi-a rămas mașina împotmolită în troianul din fața casei dumneavoastră. Aveți cumva o lopată? I-am arătat unde e, m-am oferit să-l ajut, dar s-a uitat zâmbind la mâinile mele subțiri: Nu-i nevoie, nu cumva te las eu sub zăpadă! A ieșit și s-a apucat de săpat, dar nu trecu mult și tot la mine a revenit, după ce mașina iar s-a împotmolit. L-am invitat în casă, l-am servit cu ceai fierbinte. Ningea încă, vântul țipa, drumul era ascuns sub omăt. Nu vă e frică aici, la margine de sat, singură? m-a întrebat. Vin numai în weekend, lucrez la oraș, i-am explicat. Dar dacă nu ajunge autobuzul, ce fac? El, care s-a recomandat Sandu, mi-a promis că mă duce și pe mine la oraș și avea nevoie să ajungă tot acolo.
După câteva zile, venind pe jos de la spital, l-am întâlnit iar. Cred că ceaiul tău cu plante are vreun farmec, că tare mi-a fost dor să te văd! Am râs. De atunci, viața mea a căpătat un rost nou. Am trăit împreună cu dragoste, fără să simțim nevoia unei nunți. Sandu ar fi vrut, la început, dar până la urmă mi-a respectat dorința: De ce hârtii? Dragostea adevărată e în inimi. Iar când s-a născut băiețelul nostru, toți de la maternitate s-au minunat cum de la o femeie atât de firavă a venit pe lume un prunc zdravăn. Când m-au întrebat ce nume îi pun, am răspuns cu voce tremurată, dar hotărâtă: Va fi Grigore, după cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată.De atunci, casa bunicului a prins iar viață nu doar de la focul din sobă, ci de la râsul lui Grigore cel mic și pașii lui Sandu la ușă. Uneori serile, după ce îl adormeam pe prunc, ieșeam în tindă și ascultam liniștea pădurii, îmbibată cu amintirile copilăriei mele. Simțeam cum rădăcinile vechi ale durerilor se topeau, iar în locul lor creștea ceva blând, o mulțumire sfioasă, ca o lumină lăuntrică ce nu se va mai stinge niciodată.
Am crescut cu convingerea că nu aparțin nicăieri, dar acum știam: eram acasă. Iar când, într-o seară senină, Grigore cel mic mi-a adus o floare albă din lizieră, m-am gândit la vorbele bunicului și am înțeles în sfârșit că norocul nu e ceva ce cauți, ci ceva ce crești cu răbdare, la fel ca o floare rară. Am strâns băiatul la piept și m-am uitat la Sandu chipul lui luminat de jarul sobei, ochii plini de promisiuni tăcute.
Așa a rămas: înspre pădure, cu focul mereu aprins și dragostea crescută din rădăcini vechi, dar sănătoase. Am știut atunci că viața mea nu fusese o greșeală, doar drumul până la norocul meu fusese mai lung. Iar de câte ori vântul bătea tare peste casă și fulgii alergau peste câmp, știam că undeva, în tăcerea pădurii, bunicul zâmbește împăcat.
