Mario, ai înnebunit la bătrânețe! Ai nepoți care deja merg la școală, ce nuntă mai visezi? mi-a zis sora mea, când i-am spus că mă mărit.
Dar ce rost are să mai așteptăm? Peste o săptămână eu și Petru ne căsătorim la primărie, trebuie să-i dau de veste surorii mele, tot gândeam. Oricum, la sărbătoare ea nu va putea veni, că locuim în colțuri diferite ale țării. Și nici chef de chefuri zgomotoase cu Să trăiască! la vârsta mea de 60 de ani nu mai am. Vom semna actele discret, apoi stăm liniștiți la o masă doar noi doi.
Adevărul e că nici nu simțeam nevoia să oficializăm relația, dar Petru ținea mult la asta. El e un domn în adevăratul sens al cuvântului: îmi deschide ușa la bloc, mă ajută să cobor din mașină, îmi pune paltonul pe umeri. Fără ștampilă în buletin, nu vrea să trăiască. Mi-a spus clar: Ce, parcă sunt copil? Eu vreau o relație serioasă. Pentru mine, Petru e ca un adolescent, chiar dacă părul alb îi stă a mărturie anilor. La serviciu e respectat, i se vorbește doar cu domnul și prenumele tatălui. Acolo e altul: serios, sobru, dar când mă vede, parcă ar întineri cu 40 de ani. Mă ia în brațe și dă să mă învârtă pe trotuar. Mie îmi vine să râd, dar mi-e și rușine.
Zic: Ne vede lumea, or să râdă de noi! Iar el îmi răspunde: Care lume? Eu nu văd pe nimeni, doar pe tine! Și are dreptate când suntem împreună parcă nu mai există nimeni pe pământ, doar noi doi.
Am însă o soră, Ana, și simțeam că trebuie să-i povestesc totul. Mă temeam că mă va judeca, că și mulți alții, dar aveam nevoie de sprijinul ei. Am prins curaj și i-am dat telefon.
Marioo, a rămas ea fără glas când a auzit că mă mărit, abia a trecut un an de când l-ai îngropat pe Vasile, și deja ți-ai găsit înlocuitor!
Știam că o voi șoca, dar nu m-așteptam să reacționeze cu atâta supărare față de soțul meu decedat.
Anuțo, știu, o întrerup. Dar cine impune aceste termenuri? Poți tu să-mi spui exact cât să aștept ca să fiu din nou fericită, fără să mă judece nimeni?
Ana tace.
Măcar vreo cinci ani de decentă, zice ea mai în șoaptă.
Deci ar trebui să-i spun lui Petru: Auzi, vino peste cinci ani, că acum trebuie să jelesc?
Ana nu zice nimic.
Și ce câștig? continui. Crezi că nici peste cinci ani nu ne va judeca nimeni? Tot vor fi guri rele. Mie sincer nu-mi pasă de ele doar de părerea ta mă doare. Pentru tine, dacă asta contează, eu anulez tot!
Nu vreau să fiu vinovată, căsătoriți-vă și azi dacă vreți! Dar să știi, nu te înțeleg și nu te susțin. Mereu ai făcut doar după capul tău, dar nu mă așteptam să-ți pierzi rațiunea la bătrânețe. Măcar încă un an să mai aștepți.
Dar eu nu cedam.
Și dacă avem doar un an de trăit împreună, cum rămâne? Nu știu de ce toată lumea crede că timpul ni se cuvine.
Ana începe să plângă încet.
Fă cum știi, Mărioară. Înțeleg dorința de fericire, dar tu atâția ani ai trăit și ai avut o viață bună
Am izbucnit în râs.
Ană, chiar crezi asta? Ai crezut că eram fericită? Și eu credeam la fel mi-am dat seama abia acum: eram o muncitoare neobosită. Nici nu știam că există și altă viață, în care să mă bucur de fiecare clipă!
Vasile a fost un om de treabă. Am crescut două fete și acum am cinci nepoți. Pentru el, familia era totul și nu-l contraziceam. Întâi am muncit mult pentru casă, apoi pentru familiile copiilor, apoi pentru nepoți. Dacă privesc înapoi, toată viața mea a fost o cursă după un trai decent, mereu pe fugă. Când fata cea mare s-a măritat, aveam deja casă la țară, dar Vasile a vrut și mai mult, să avem animale pentru nepoți.
Am luat cu chirie un hectar și a început calvarul: animale, pământ, muncă fără sfârșit. Nu apucam să dormim înainte de miezul nopții, iar la cinci eram deja iar pe picioare. Vedeam orașul rar, numai dacă aveam treabă. Când apucam să sun o prietenă, una povestea că s-a întors cu nepoata de la mare, cealaltă că a fost cu soțul la teatru. Eu nici la magazin nu puteam merge în liniște!
Uneori rămâneam și fără pâine, că nu aveam timp să ieșim. Un singur lucru ne dădea putere: copiii și nepoții hrăniți. Fata cea mare a reușit să-și schimbe mașina, cea mică și-a renovat casa cu ajutorul nostru. Deci nu am trudit degeaba. Odată m-a vizitat o fostă colegă și, când m-a văzut, a zis:
Mario, nu te-am recunoscut! Credeam c-ai venit la aer curat, dar tu ești la capătul puterilor! Pentru ce te istovești așa?
Cum altfel? Copiii trebuie ajutați, am răspuns.
Sunt mari, draga mea, grijește și de tine!
Atunci nu înțelegeam ce înseamnă să trăiești pentru tine. Acum știu! Pot dormi cât vreau, pot ieși liniștită la cumpărături, la film, la bazin sau pe schiuri. Și nimeni nu suferă! Copiii trăiesc bine, nepoții sunt fericiți. Cel mai mult am învățat să văd lumea altfel.
Dacă înainte mă supăram că frunzele toamnei îmi făceau toate curtea mizeră, acum mă bucură foșnetul lor. Merg prin parc și le arunc cu piciorul ca un copil. Am învățat să iubesc ploaia, pentru că nu trebuie să fug după capre, ci pot s-o privesc pe geam, cu o cafea caldă. Am descoperit cât de frumos poate fi orașul nostru, ce apusuri minunate, ce nămeți albi și curați. Toate astea mi le-a arătat Petru.
După moartea soțului eram pierdută. Totul s-a întâmplat fulgerător: infarct, și Vasile nu a mai apucat să primească ajutor. Copiii au vândut tot, inclusiv casa de la țară, și m-au adus în oraș. Primele zile umblam în gol, fără să știu ce să fac. Mă trezeam la cinci, ca pe vremuri, și rătăceam prin apartament.
Apoi a apărut Petru în viața mea. Îmi amintesc prima plimbare cu el. Era vecin și prieten cu ginerele meu, ne-a ajutat la căratul mobilei. La început nu avea niciun gând asupra mea, mi-a și spus: m-a văzut stingheră și sleită, doar i-a fost milă. Dar a văzut în mine o energie care trebuia scoasă la lumină. M-a scos la plimbare prin parc. Am stat pe bancă, a luat înghețată, apoi a propus să mergem la lac, să dăm de mâncare la rațe. Țineam rațe și la țară, dar niciodată n-am avut timp să le privesc, să mă distrez uitându-mă la ele. Sunt atât de haioase!
Parcă-i un vis să stau pe loc și doar să privesc rațele, i-am zis. La mine tot timpul făceam mâncare și curat, nu aveam timp să le admir, iar aici uite, doar stau.
Petru a zâmbit și m-a luat de mână: Lasă, că-ți arăt eu lucruri minunate. O să renaști!
Și a avut dreptate. Ca un copil, în fiecare zi descopeream altceva și totul mi se părea magic. Nici nu mai știu când exact mi-am dat seama că am nevoie de el, de vocea lui, de zâmbetul lui, de atingerea lui caldă. Însă într-o dimineață m-am trezit cu gândul: fără el, nimic nu mai contează.
Fetele mele nu au acceptat ușor relația noastră; mi-au reproșat că trădez memoria tatălui lor. A fost foarte greu, ca și cum aș fi fost vinovată în fața lor. Copiii lui Petru, în schimb, s-au bucurat, spunând că acum sunt liniștiți pentru tatăl lor. Mai rămăsese doar să îi spun surorii, lucru pe care l-am amânat cât am putut.
Și când vă căsătoriți? mă întreabă Ana după o discuție lungă.
Vineri, i-am răspuns.
Ce mai pot zice? Să fiți fericiți, cât o fi la bătrânețe, a încheiat seacă.
În ziua aceea am cumpărat cu Petru ce ne trebuie pentru o cină în doi, ne-am îmbrăcat frumos, am chemat taxiul și am mers la primărie. Când am coborât din mașină, am rămas nemișcată: la intrare mă așteptau fetele mele, cu ginerii și nepoții, copiii lui Petru cu familiile, și, cel mai important, sora mea! Ana avea un braț de trandafiri albi și zâmbea printre lacrimi.
Ană! De nu-mi vine să cred, ai venit din capătul țării?!
Trebuia să văd cui te dau pe mâini, a râs ea cu ochii în lacrimi.
Adevărul era că în zilele dinaintea nunții toți s-au înțeles și au rezervat o masă într-un mic local.
De curând am sărbătorit cu Petru un an de la căsătorie. Acum el face parte din familie. Încă nu pot crede că trăiesc toate astea: sunt atât de fericită încât mi-e și teamă să nu pierd această viață nouă.
