Lenuca cânta de fericire, era și păcat să nu! Acum avea propria ei garsonieră, doar a ei, fără vreo proprietară ursuză care să-i stingă lumina la unsprezece, să stea cu ochii pe ea și să-i oprească gazul pe sub oală tocmai când clocotea supa. Nu-i mai interzicea nimeni să folosească feonul sau placa de întins părul, să nu se ardă ceva. Baia nu era mereu o bătălie: Doar duș, o dată pe zi, când vrei, dimineața sau seara, că tot acolo ești, să n-o lungești, altfel bat la ușă să aud apa mai încet.
Un an de zile a locuit Lenuca sub stăpânirea d-nei Leontina, care se credea mentor și se băga în toate problemele fetei. Cum a făcut optsprezece ani, Lenuca s-a rugat de părinți s-o lase la cămin, să fie și ea ca lumea.
Dar nici căminul nu era visul roz: ploșnițe, gândaci, asta era nimic dar să-ți fure tigaia cu cartofii prăjiți de la nas, era deja sport național. Colege care-și aduceau iubiții, scandal și haos, cică lecții de viață. A rezistat un an, până a venit tatăl ei într-o vizită neanunțată și a găsit mizerie de nedescris. Nu i-au mai dat voie să stea acolo nici o zi. Alți cinci ani a locuit la bunica Dochia, o bunică bună, cam ciudățică, dar sfântă femeie.
Apoi Lenuca, după ce a terminat facultatea, s-a angajat și a rămas la bunica Dochia, punând fiecare leu deoparte pentru avansul de la propria locuință, chiar și cea mai micuță, dar să fie a ei. Pe când alte fete umblau la întâlniri, cheltuiau tot pe rochii, pantofi scumpi și genți de firmă, Lenuca lucra și strângea banii.
Până și Dochia-i spunea să-și mai tragă sufletul, să nu se epuizeze, dar fata mergea ca un morosanu spre vis.
Într-o zi, au venit părinții și tata, emoționat, i-a zis că ei, cu mama și cu bunica Lenuța, au decis să-i dea o mână de ajutor. Bunica Lenuța era o verisoară îndepărtată a tatălui, profesoară de română până la 85 de ani, femeie aspră, certată cu tot neamul; singurul pe care-l mai asculta cât de cât era tatăl Lenucăi. Dar pe mama Lenucăi o iubea, ea tot profesoară fusese.
Odată, când părinții au venit cu sacoșele de mâncare, bunica Lenuța l-a rugat pe tată să o ajute să se mute la un azil. Tata n-a zis nimic, dar împreună cu mama, au descusut planul și i-au dat bunicii camera Lenucăi, că oricum fata era în alt oraș.
Bunica Lenuța, cu toate anii și firea ei, avea mintea înțeleaptă, știa bine că-i lesa scurtă și putea strica impresia bună de-o viață, dar părinții i-au zis să nu-și facă griji, că le-ar fi mai liniște, și-au și motan și papagal, când se duc în concedii tot trebuie să-i plaseze pe la prieteni, dar cu bunica aproape e totul simplu.
Nici cu mâncarea, nici cu benzina n-au mai avut probleme, tot împreună luau masa; dacă tata era la pescuit, mama nu mai simțea singurătatea. Bunica s-a codit, dar până la urmă a acceptat, fericită c-a nimerit la oameni buni, nu a rămas singură pe lume.
Câțiva ani a trăit bunica Lenuța printre cei dragi, a respirat dragoste cât pentru zece vieți, apoi s-a stins în liniște, lăsând tot apartamentul moștenire nepotului, tatăl Lenucăi, iar Lenucăi i-a dăruit personal un colier vechi, moștenit de la bunica cea bătrână, pe care și în cele mai grele vremuri nu l-a dat la amanet.
Lenuca îl primea cu inima plină, îl admira adesea, aducându-și aminte de bunica cea blândă.
Tatăl i-a propus să vândă apartamentul bunicii și să cumpere Lenucăi o locuință în orașul unde s-a așezat, de care se atașase.
Așa a ajuns să aibă și Lenuca, la 26 de ani, propriul apartament cu două camere. Fosta proprietară îi zicea că lasă o energie bună acolo, așa că Lenuca s-a pus pe reparații, iar părinții veneau des să o ajute mama și tata transformau fiecare colț după dorința fetei, iar apoi și mama a vrut renovare acasă, Lenuca i-a promis că o să-i facă proiect nou.
Așa și-a găsit locul în orașul adoptiv, s-a obișnuit ușor și l-a îndrăgit tot mai mult.
La serviciu s-a împrietenit cu Cătălina, s-au apropiat într-atât încât Cătălina venea mereu în vizită. Într-o după-amiază, la o cafea, Lenuca i-a povestit cum, copilă fiind, se urca uneori pe acoperișul blocului cu șapte etaje, împreună cu Dora, vecina și prietena ei, și făcea plajă la soare.
Ce tare! zice Cătălina. De ce n-am încerca și noi…
Au râs pe furiș.
Doar să nu ne zăvorască acolo. Odată, cu Dora, am stat până seara, că domnul Marin, portarul, cam surd, s-a gândit să încuie ușa și să atârne lacătul, pe noi ne-au durut gâturile de atâta strigat. Tata a simțit el că ceva nu-i în regulă, a venit mai devreme de la muncă și ne-a găsit captive.
Și te-a certat tare? întrebă Cătălina compatimitor.
Nu, tata mă răsfăța, mama era mai severă, el mă ținea ascunsă de năzbâtii, faptele mele multe nici acum nu le știe mama.
Ce noroc, la mine era invers, și eu am făcut năzbâtii. Uite, poate vorbim cu domnul portar să ne dea cheia, să stăm liniștite.
Să încercăm!
Portarul, domnul Vasilache, întâi s-a codit, cică nu-i voie, dacă află cineva, primește amendă sau îl dau afară. Până la urmă s-a lăsat înduplecat cu niște covrigi calzi și niște promisiuni serioase:
Bine, da nu faceți prostii pe acoperiș, să nu aud scandal, să nu vă puneți viața în pericol.
Așa au lenevit ele două jumătate de zi pe acoperiș, soarele le-a mângâiat și gândurile zburau aiurea, ca într-un vis. S-au dus acolo de câteva ori, până într-o zi când, gata de plecare, au auzit o ușă scârțâind. S-au oprit brusc. După colț, stătea pe jos o femeie în vârstă, îmbrăcată curat, pieptănată, mesteca tacticos un sandvici.
Cine sunteți? au întrebat ele în cor.
Eu? Sunt doamna Irina Bălan.
Lenuca a prins imediat că știe fața femeii.
Dar… dumneavoastră sunteți fosta proprietară a apartamentului? a șoptit, cu ochii mari.
Da, micuțo, tu ai cumpărat apartamentul meu.
Femeia a roșit și și-a șters o lacrimă.
Apoi a început a povesti, așa cum numai într-o poveste visată se poate:
Pe Niculiță numai eu l-am crescut. Bărbatul meu a plecat cu alta, poveste veche. Niculiță era bolnăvicios, n-am mai apucat să mă recăsătoresc. Totul pentru băiat. A făcut carte, a ajuns departe, la universitate, pe urmă la master, și la lucru tot apreciat. Dar cu fetele, n-a avut noroc.
Cinci ani în urmă a venit acasă cu Ancuța, o fată simplă, puntea casei. Se implica în toate, spăla, gătea, îl îngrijea pe Niculiță așa cum mama n-ar putea.
Am răsuflat ușurată, poate acum am și eu viața mea. Niculiță cumpărase de mult un apartament mai mare, dar stătea cu mine, era cel mai simplu. Tinerii s-au mutat la ei, iar eu mi-am văzut de zilele mele liniștite.
Linistea a durat puțin.
Ancuța a născut un băiețel, Mitruț, iar eu m-am topit după el. Pe urmă, la anul, a venit pe lume Ivănel și apoi, al treilea an, Sânziana. Când s-a născut Sânziana, mi-au spus copiii să vând apartamentul și să stau tot la ei, că tot acolo sunt.
Așa am ajuns în infernul meu mic cum îi spun.
Ancuța urma să se întoarcă la muncă și copiii rămâneau cu mine. Și tocmai atunci m-a pocnit hipertensiunea. Doctorii mi-au dat tratament și au zis: aveți nevoie de tihnă! Dar liniște nu era nicăieri cu trei copii mici.
Ancuța voia să-i crească ea, eu să spăl, să hrănesc, să schimb, să le citesc povești, să țin curățenie și să fac mâncare până vin toți de la muncă. Educație, pedeapsă, nu aveam voie să le zic nimic.
După toate astea, la sfârșit de zi, aveam o oră a mea, dacă nu adormiți deja.
Haide, mamă, mi-a zis Niculiță, mișcarea e viață! Tu gătești cel mai bine, copiii sunt sub ochiul bunicii, noi câștigăm mai mult, totul e o familie!
Pe la începutul verii, s-au dus la mare cu toții și m-au lăsat cu nepoții. Aproape că nu mai știam cum mă cheamă de oboseală.
Nu că nu mi-aș fi iubit nepoții, dar eram frântă. Atunci mi-a venit ideea să-i spun lui Niculiță că plec un weekend la o prietenă la țară. În realitate, hoinăream prin oraș, mă duceam pe la expoziții.
Dar unde dormeați? au întrebat fetele.
Femeia a zâmbit straniu.
Nu dormeam, e vară! Stăteam pe o bancă la mal de Bâc.
Azi am venit la casa mea, nu mai e a mea, am urcat la etaj, era deschis, și mi s-a făcut dor să petrec noaptea pe acoperiș.
Ce groaznic! s-au scandalizat fetele.
Cu greu, Lenuca și Cătălina au convins-o să vină la una dintre ele, acasă.
Vai, ce frumos ați renovat aici! Mare păcat că v-am dat ascultare atunci Să nu mă credeți pe cuvânt
Stați puțin, dar cu banii din apartament ce-ați făcut? a întrebat Cătălina.
I-am dat copiilor, normal. Niculiță promisese că pune jumate la mine, jumate la el, la bancă, cu dobândă.
Dar cu banii aceia puteți cumpăra o garsonieră! a spus Cătălina cu voce calculată de jurist.
Da, și noi vă ajutăm cu zugrăvitul! a adăugat Lenuca entuziasmată.
Dar nu pot
Ba puteți! Încredințez eu tot.
După nici o lună, doamna Irina Bălan se mutase în noua garsonieră, tot în blocul vechi. Ce-au vorbit Lenuca și Cătălina cu Niculiță la serviciu, numai stelele știu. S-a tot fâstâcit, a zis mamei că dacă era așa greu, trebuia să spună de la început
Ancuța nici n-a vrut să audă, a refuzat întâlnirile cu soacra. Nepoții au făcut plan pe rând să doarmă la bunica. Cu vremea, și Ancuța s-a resemnat copiii au intrat la grădiniță, bunica a rămas cu timpul ei.
Irina Bălan și Lenuca și-au continuat vizitele, mergeau la muzeu sau expoziții.
Eu la bătrânețe, stau doar în casa mea, nu mă las înduplecată de nimeni! zice Cătălina cu hotărâre. Nu stau să hălăduiesc noaptea pe bănci sau pe acoperișuri.
Corect zici, aprobă Lenuca.
Bună dimineața, dragii mei!
Vă mulțumesc că sunteți aici, cu mine!
Vă cuprind cu drag, visând la o lume în care fiecare își găsește casa și liniștea.
Lenuca cânta de fericire, și cum să nu o facă!
