Nu-mi venea să cred cât de fericit eram! În sfârșit, apartamentul era doar al meu. Al meu, fără vreo proprietară ursuză precum tanti Minodora, care stingea lumina la ora unsprezece, mai să-mi oprească și gazul sub supă, dacă nu eram atent. La ea n-aveai voie să folosești feonul sau placa de păr, să nu faci vreo nenorocire. Nici baie nu puteai face, doar duș, și asta o singură dată pe zi. Oricum alegeai, tot la ușă te aștepta și bătea să-mi spună să dau apa mai încet.
Un an am stat sub teroarea ei, convinsă că e mentorul și îndrumătorul meu, până am făcut optsprezece ani și i-am rugat pe ai mei să mă lase la cămin. Nu că mă gândeam c-o să fie mai bine, dar nici mai rău nu putea fi: păduchi, gândaci, chiuveta furată chiar cu cartofii la prăjit, când nu eram atentă… Să nu mai vorbesc de colegele mele care-și aduceau băieții pe ascuns.
Am rezistat un an, apoi am plecat la apartament, după ce tatăl meu a văzut dezastrul din cămin. Nici nu am mai stat pe gânduri, nu m-au mai lăsat nici o zi acolo, și am locuit la bunica Tușa încă cinci ani. O femeie foarte bună, cu fixuri dar suflet mare.
După ce am terminat facultatea și m-am angajat, tot acolo am rămas, la Tușa, ca să pun deoparte pentru avansul la o garsonieră. Era visul meu să am ceva al meu, chiar dacă era micuț, măcar să fie al meu. În timp ce alte fete ieșeau la întâlniri și își cheltuiau salariile pe haine scumpe și genți la modă, eu munceam și puneam deoparte bănuț cu bănuț. Chiar și Tușa mă îndemna să mă mai și distrez, dar eram încăpățânată mergeam drept spre visul meu.
Într-o zi, au venit părinții pe la mine și tata, preocupat, mi-a spus că s-au hotărât să mă ajute. El, mama și bunica Leontina. Bunica Leontina era mătușa tatei, nu se măritase niciodată, a fost învățătoare până la 85 de ani și, cu firea ei aspră, se certase cu aproape tot neamul. Singurul om pe care îl asculta, cât de cât, era tata. Pe mama o iubea, și ea fiind profesoară.
La una din vizite, bunica Leontina l-a rugat pe tata s-o ajute să se mute la azil. Tata n-a zis nimic atunci, dar împreună cu mama, fără să se consulte prea mult, i-au pregătit camera la ei, că oricum fiica locuia în alt oraș. Chiar dacă era la o vârstă respectabilă, bunica Leontina avea mintea limpede și i-a spus lui tata să n-aibă mustrări de conștiință, că știe bine cât poate fi de dificilă și că nu vrea ca amintirea să îi fie stricată de ultimele zile. Tata cu mama n-au lăsat-o să continue, au zis că așa e mai liniștit pentru toți și de poți avea grijă de animale, de pisică și papagalul lor, când ei se duc în concediu. Ciudat cum uneori viața așază totul la locul potrivit.
În anii care au urmat, bunica Leontina a trăit printre oameni dragi, s-a bucurat de liniște și a plecat liniștită, lăsând tot ce avea lui tata. Mie mi-a dat un colier, moștenire de familie, pe care îl păstrase cu grijă și la greu, fără să-l vândă. L-am primit cu multă dragoste și îl purtam adesea, gândindu-mă la ea.
Tata a venit cu ideea să vindem apartamentul bunicii și să luăm unul aici, unde mă stabilisem; așa am ajuns în sfârșit să am două camere, chiar în orașul care mi-a devenit drag: Chișinău. Doamna care stătea acolo mi-a urat să am parte numai de bine, eu m-am apucat cu avânt de renovare, iar părinții mă ajutau mereu. Ideile nu-mi lipseau și tata le făcea una câte una. În cele din urmă, apartamentul a înflorit, mama a hotărât că și acasă trebuie să schimbe tot, iar eu i-am promis să-i fac proiectul.
M-am integrat repede în oraș, a devenit al meu. La serviciu, am cunoscut-o pe Cătălina, și ne-am prietenit la scurt timp. Venea des pe la mine. Odată, i-am povestit cum, când eram mică, urcam pe acoperișul blocului cu prietena mea, Dorina, să facem plajă. Cătălina a râs:
Ce tare, de ce să nu…?
Ne-am privit și am râs amândouă.
Să nu ne încuiem, i-am zis, odată am stat cu Dorina până seara, am avut un portar, nea Mitică, cam surd. A închis ușa, noi am strigat în zadar și a pus lacătul. Noroc cu tata că a venit mai devreme și ne-a scos de acolo.
Ai pățit-o rău? a întrebat Cătălina grijulie.
Nu, tata mereu m-a răsfățat, mama era mai severă, el mă acoperea, nici nu știe de multe nebunii de-ale mele.
Ce noroc, eu nu am scăpat fără mustrare… Dar ia stai, poate vorbim cu portarul, luăm cheia și stăm liniștite.
Să încercăm!
Portarul, domnul Radu, s-a opus la început: nu-i voie, dacă se află, e rău, foi de siguranță, ce fac dacă ne căzăm de pe acoperiș?
Suntem oameni în toată firea, n-o să facem nimic primejdios, doar ne bronzăm și coborâm ușurel.
Bine, dar fără nebunii! Și ne-a lăsat.
Ne-am petrecut jumătate din weekend la soare și am mai repetat figura de câteva ori. Într-o zi, am simțit o ușă care scârțâie, ne-am strecurat tiptil și am descoperit o doamnă trecută de o anumită vârstă, curată și elegantă, stând lângă o țeavă și mâncând un sandviș.
Cine sunteți? am întrebat în cor.
Eu? Eu sunt Iuliana, a spus, încercând să nu fie jenată.
Mi s-a părut cunoscută.
Sunteți fosta proprietară a apartamentului?, am zis, cu ochii mari.
Da, chiar tu ai cumpărat apartamentul meu s-a emoționat și a lăcrimat. Să vă spun, fetelor
A început să povestească. Îl crescuse singură pe Marius. Soțul a plecat, o poveste banală, a iubit pe altcineva. Marius era firav, totul l-a făcut pentru el: liceu, facultate, masterat… S-a angajat, a avansat, dar cu fetele nu prea avea noroc. Cu cinci ani în urmă mi-a adus-o acasă pe Alina, o fată gospodină, a intrat repede în ritm, muncea, gătea, se ocupa de Marius ca de un copil. Iuliana a crezut că în sfârșit poate să trăiască și pentru ea.
Marius avea deja un apartament mare, dar preferau să stea la mama, așa era comod. Între timp, s-au mutat în locuința lor, iar ea a rămas singură. A venit pe lume micuțul Mihai, apoi Ilie și apoi Sabina. Când s-a născut Sabina, cei tineri i-au sugerat să vândă apartamentul, că oricum stă mereu la ei. Așa a ajuns să trăiască într-un mic iad, cum i-a zis.
Alina a decis să meargă la serviciu, dar copiii… au rămas cu bunica. Doar că ea s-a îmbolnăvit, a căzut la pat cu tensiunea ridicată. Doctorii i-au dat tratament și i-au spus că are nevoie de odihnă, dar cum s-o găsești, când ai trei năzdrăvani mici în casă? Nu avea voie să-i educe sau dojenească, doar să gătească, să-i îmbrace, să le citească povești și să mențină locuința curată pentru când veneau Marius și Alina acasă.
După ce punea totul în regulă și copiii la somn, abia apuca un pic de răgaz.
Eh, mama, mi-a zis fiul meu, mișcarea înseamnă viață! Când am zis că nu mai am vârsta să fug toată ziua după trei copii, să gătesc, să strâng, așa mi-a spus: Mamă, tu știi să faci asta așa de bine! Eşti extraordinară, copii sunt cu cea mai iubită bunică, noi muncim și câștigăm bani… Trăim ca o familie unită!
Dar la începutul verii copiii și părinții lor au plecat la mare și am rămas singură cu nepoții. Atât de tare am obosit… De drag îi iubesc, dar nu mai puteam. Am invocat că mă duc la o prietenă la țară, dar de fapt am bătut orașul în lung și-n lat: muzee, expoziții…
Dar unde ați dormit? am întrebat noi.
N-am dormit, e vară, mă așezam pe o bancă lângă Nistru. Astăzi am venit la bloc, vechea mea casă, am urcat pe acoperiș, știam că aici se ascundea Marius mic… M-a tentat gândul să rămân o noapte.
Ne-am îngrozit când am auzit. Am convins-o cu greu pe Iuliana să vină la mine.
Vai, Lenuca, ce transformare ați făcut! Ce frumos… Ah, cum regret că i-am ascultat atunci pe Marius și Alina… Dar nu mă judecați…
Știți ce? Să veniți la mine! am hotărât.
Nu pot, nu mă simt în largul meu…
Ba se poate!
Stați, zice Cătălina, dar cu banii pe apartament ce ați făcut, dacă nu vă supărați?
Cătălina e jurist bun, nu vă supărați, o încurajam eu.
Toți banii i-am dat copiilor. Marius a zis că pune o jumătate la bancă pe numele meu, jumătate pe a lui.
Dar cu acea sumă se găsește ușor o garsonieră! a zis Cătălina.
Noi te ajutăm cu renovarea! am sărit și eu.
Dar… cum să…
Lăsați-ne pe noi! Am rezolvat totul.
Într-o lună, Iuliana s-a mutat într-o garsonieră chiar în blocul ei vechi. Ce i-o fi spus Cătălina lui Marius, nu știe nimeni, dar s-a codeit mult, i-a reproșat mamei că dacă îi era greu putea să spună, tot erau rude… Alina nici vorbe nu a mai schimbat cu soacra, dar nepoții au început să vină la rând, pe la bunica, și cu timpul Alina a acceptat situația, copiii au ajuns la grădiniță și au fost fericiți. Iar Iuliana și cu mine am început să vizităm muzee și expoziții împreună.
Eu, dacă mă fac bătrână, nu-mi dau casa! zice Cătălina, nu mă mut la niciun copil, să nu ajung să stau vara pe bancă, să nu dorm nopțile pe acoperiș…
Adevărat, i-am răspuns.
Bună dimineața, dragilor! Vă mulțumesc că sunteți cu mine! Vă cuprind cu drag. Din toate aceste peripeții am învățat un lucru mare: oricât de grea ar fi viața, tot mai bine-i la tine acasă, între ai tăi!
